myPromise

2011 către 2012

2011-12-30T21:31:00.000+02:00

Şi a trecut 2011...Trăgând linie şi adunând a fost un an bunicel. Am crescut...am învăţat, am aşteptat, m-am lovit, am căzut, m-am ridicat, am văzut, am sperat, am iubit, am visat...şi timpul a trecut.

A fost un an încărcat, întortocheat, cu sute de învăţături, cu mii de întâmplări, cu oameni noi, cu milioane de zâmbete, cu nopţi albe, cu petreceri teamtice, cu aminitiri...

M-am indrăgostit de mândra şi regala Praga, am visat cu ochii larg deschişi pe străzile avangardistei Barcelona şi am iubit fiecare secundă petrecută în enigmaticul Paris.

În 2011 m-am "împrietenit" cu mine şi i-am redecoperit pe cei din jurul meu. Noi prieteni, vechi prieteni, unii vin, altii pleacă. Lucrurile se schimbă, oamenii se schimbă, eu m-am schimbat

Au fost zile interminabile de vară, zile urâte de toamna, zile calde de primăvară când totul parea posibil şi zile reci de iarnă. Au zile când am vrut să opresc timpul în loc şi zile în care am urât timpul că trece prea încet. Pentru prima dată în viaţa mea am spus "Să se termine odată ziua asta!". Au fost zile de dezechilibru şi de frustare...

Un pic mai matură, mai melancolică, mai zâmbitoare încerc să fac bilanţul de sfârşit de an (mi-a discplacut mereu) şi cred că am găsit un echilibru între plus şi minus. Obiective pentru 2012? Le conturez în minte, mă joc cu gândurile, cu obiectivele...cumva cred că 2012 va fi un an bun pentru mine (în pofida previziunilor), un an al schimbarilor....

La mulţi ani!

2011-12-01T22:41:00.001+02:00

Bonjour cherie,

Ştiu, a trecut mult timp, prea mult, dar încerc să-mi revin, să-ţi acord timp şi răbdare...
Azi, de 1 decembrie, gândurile mele zboară la Paris...Şi a fost Paris...ultimele zilele de noiembrie la Paris...un sfârşit de toamnă autentic într-un oraş fără termn de comparaţie.
Cum a fost la Paris?
Exact cum îmi imaginam că va fi...simplu, elegant, spectaculos, aglomerat....impresionant
Ce-am văzut acolo?
Louvre, Tour Eiffle, Versailles, Sacre Coeur, Notre Dame, grădini, Champs Elysees, Moulin Rouge - toţi le vedem, dar în spatele lor sunt clădiri cu poveşti impresionante, lumini, culoare, istorie, oameni cu feţe senine, zâmbete, o cultură aparte, visuri măreţe, eleganţă, o doză de iubire, nebunie şi încredere.
Parisul este mult mai mult decât turnul Eiffel şi Louvre, este un stil de viaţă, are un ritm al său, o muzică interioară ce te face să vibrezi.

Parisul este locul în care totul şi nimic contează, unde vrei totul şi în acelaşi timp ai tot ce vrei, timpul se estompează când te laşi pradă străduţelor înguste şi încărcate de poveşti.
Încerc să-mi fac ordine în gânduri, să găsesc acele cuvinte care să descrie cel mai bine Parisul, dar mă tem că va fi foarte greu.

Este tipul de oraş pe care îl simţi, îl trăieşti, îl respiri şi ţi-l însuşeşti, îl faci cumva particică din tine. Vorbeşte despre el în imagini, făcând apel la catedrale, parcuri, bulevarde, arhitectură, istorie, iubire, dăruire, cafenele şi bucuria de a tări, de a experimenta şi de a te bucura de fiecare moment al zilei.
Parsul te învaţă să te priveşti pe tine, să îţi dai timp, să acorzi timp lucrurilor simple din jurul tău. Te învaţă să fii elegant prin simplitate şi prin acea joie de vivre...Are sute de feţe, una mai spectaculoasă decât cealaltă. Eu am cunoscut un Paris tomnatic, ce îmbraca haine de sărbătoare. Se pregătea de iarnă, era îmbrăcat cu podoabe alese, iar colindele franţuzeşti împânzeau fiecare bulevard, cafenea, magazin...

Şi totuşi lumina toamnei încadra armonios străzile întortocheate şi cartierele încărcate de poveşti. Poveşti inedite ne-a şoptit şi frumosul cartier Bercy care ne-a oferit găzduire.

Poate voi cunoaşte şi un Paris primăvăratic...

Acum mă întorc la lumea mea bucureşteană, dar tot fredonez: Sous le ciel de Paris, marchent des amoureux/ Leur bonheur se construit/ Sur un air fait pour eux/ Sous le pont de Bercy /Un philosophe assis...Sous le ciel de Paris...

Gânduri de octombrie ploios...

2011-10-09T17:53:00.000+03:00

Simţeam un fior rece în tot corpul...mă tot uitam în jurul meu şi mă simţeam legată de mâini şi de picoare, vroiam să ţip, să rup totul, să fug şi totuşi stăteam acolo...priveam atentă în jurul meu, eram paralizată. Vântul era tot mai rece, simţeam cu picioarele încep să se mişte, dar mergeau în direcţia greşită...eram captivă în propriul meu corp. Mă tot uitam la clădirea din faţa mea şi încercam să înţeleg, să mă înţeleg..Era frig şi eu nu-l simţeam, vroiam să ţip şi nu puteam, vroiam să fug şi mă opream şi vântul ala tot îmi sufla în ceafă. Ce fac? Am nevoie de ajutor? Ar trebui să-mi fie teama şi nu îmi e. Ce simt e greu de definit, ştiu doar că e confuz...şi apoi văd peretele alb din faţa mea, devin brusc stăpână pe propiul corp, iar în mine mi se conturează noua zi ce pare să înceapă. Ce vis ciudat...

Dar de câte ori nu mergem în direcţia greşită, de câte ori nu ne cenzurăm reacţiile, ideile, sentimentele, deciziile? De câte ori teama nu ne paralizeză? De câte ori nu ne dorim să ne înţelegem pe noi înşine, să facem ordine în deciziile şi găndurile noastre?

Cumva ne trezim din vis, cumva scuturăm teama care ne paralizează, cumva acţionăm şi cumva ne îndreptăm spre noua zi pe care o avem în faţă...

Timp

2011-09-18T23:18:00.003+03:00

Spania pare acum foarte departe, aerul plăcut al vacanţei s-a îndepărtat, iar toamna îşi face tot mai simţită prezenţă.

Toamna vine cu schimbări...timpul e nerabdător, iar eu mă mişc într-un ritm din ce în ce mai alert, mai diferit, mai străin.

Zilele încep să difere unele de altele, gândurile mele se tot schimbă, se ciocnesc, se contrazic. Este un timp ciudat, este acea linişte care prevesteşte ceva. Este o linişte zgomotoasă ce te face să priveşti mai cu atenţie către tine.

Va fi o toamnă cu iz de egoism şi actorie - un egoism constructiv.

Ma uit din nou la ecranul laptopului, încerc sa scriu ceva...ceva nu se leagă...gândurile îmi zboară care încotro prin minte...am acea dorintă de a lua lucrurile de la un alt capăt...şi ceva îmi spune că aşa va fi...

Liniştea acestei după amiezi somnoroase mă presează...mă întorc la ideile mele, la timpul meu egoist..la mine...la documentul word gol din faţa mea..încerc să izolez problema, să fac un plan şi să-l aplic, să organizez, să trag concluzii, să stabiliesc noi obiective şi să ajut lucrurile să se întâmple...

Brava Spanie

2011-08-21T23:42:00.002+03:00

Şi a fost frumoasa Spanie cu dimineţi lenşe, somnoroase şi nopţi agitate.

A fost Barcelona şi Costa Brava - locuri unde simţi că visezi cu ochii deschişi. Sunt locuri care se lasă cucerite, descoperite, locuri care te îndeamnă să cauţi, să descopri şi să vrei mai mult. Ţărmul cald, zgrimţuros şi marea agitata de la Costa Brava formează un cuplu perfect, se completeză reciproc într-o frumuseţe aparte, ruptă de zumzetul oraşelor din jur. Seara, scoate la bătaie o serie de terase şi paburi - un amestec intercultural inedit.

Străzile din Barcelona te invită la plimbare, te poartă pe meleguri de vis şi te rupe de realitate. Clădiri cu o arhitectură de revistă străjuiesc străzile pietruite cu paşii a mii şi mii de oameni. Este un oraş al muzaicurilor inedite de culturi, al mâncărurilor exotice, al plimbărilor lungi, al străzilor întortochiate, al eleganţei, al modei, al visului şi totodată al realităţii.

Timpul trece cu o viteză formidabilă pe străzile din Barcelona şi pe plaja din Costa Brava, se întrece cu trenurile care circulă cu peste 150km/h. Ţese noi poveşti, îţi dezvălui locuri doar imaginate, clădiri cu istorii spuse prin arhitectura lor, combinaţii ciudat de frumoase de arome, parfumuri, gusturi şi chiar persoane. Te laşi pradă timpului pentru 8 zile, uiţi de lumea ta şi (re)descoperi prieteni vechi, îţi creionezi noi amintiri, noi vise, noi obiective. Lumea ta este reorganizată şi parcă te-ai întorce şi totuşi ai mai rămâne. Parcă ai mai învaţat ceva, parcă ceva s-a schimbat..şi totuşi lucrurile par la fel. Cum era vorba aceea: călătoria este cea care conteză şi mai puţin destinaţia (the journey is the destination) - eu cred că ambele sunt importante. Ceva se schimbă cu fiecare călătorie, noi ne schimbăm cu fiecare loc vizitat. Fiecare loc/oraş lasă o amprentă.

Acum, Barva Spanie cu ale ei poveşti pictate pare departe.

Mă readaptez la agitatul Bucureşti...şi pare schimbat...să fie doar o impresie?

Din vară...

2011-07-29T12:08:00.001+03:00

Iubesc acele începuturi liniştite, senine când totul se află sub bagheta liniştii. Iubesc astfel de începuturi aşa cum iubesc primele clipe de dimineaţă, chiar înainte de răsăritul, când noaptea şi ziua se îngână, iar soarele trimite primele raze roşiatice. Un geam este deschis, se simte o aidere plăcută de vânt, se aude foşnetul copacilor din spatele blocului, un miorlăit somnoros de pisică, un cântec de pasăre matinal. E linişte, câteva maşini umblă bezmetic pe străzi...toţi dorm. Sunt câteva momente de transparenţă, de frumuseţe tăcută când poţi observa cum totul în jurul tău prinde viaţă. E un sentiment ciudat de putere, de linişte, de complicitate la ceva ascuns. E ca atunci când eşti stăpânul unui secret, un secret ştiut de tine, dar şi mulţi alţii dinaintea ta.

Dar treptat lumea se trezeşte şi realizezi că totul se schimbă, totul intră pe un făgaş normal, fiecare intră în ritmul agitat al cotidianului, în vârtejul grijilor. Sutele de gânduri adormite încep să se trezească şi să-şi fac loc printre momentele mele de linişte. Schiţez un zâmbet, privesc pe geam şi mă ancorez în ziua pe care o am în faţă.

Aceste zile sunt rare, deoarece ziua mea începe după răsăritul soarelui. Cumva păstrez acest sentiment şi îmi croiesc drum prin jocul cotidianului. Iubesc începuturile zilelor calde de vară, iubesc începuturile promiţătoare, iubesc ciudatul amestec între agitaţie şi linişte, între noapte şi zi, între obişnuit şi neobişnuit....

Verde

2011-07-03T23:39:00.002+03:00

Au venit zilele leneşe de vară, e agitaţie, sunt schimbări şi e mult verde şi îmi place...îmi tot vine în minte locul unde îmi petreceam vacanţele când eram copil. Îmi amintesc de casa bunicilor, de zilele de joc neîntrerupt, de întâmplări frumoase, de prieteni uitaţi. Ar mai fi căţăratul în copaci, gustul aromat al prăjiturilor de casă, glasul dulce al bunicilor şi poveştile cu tâlc spuse în seri răcoroase de vară.

Timul se dilata, se oprea pentru mine. Verile păreau lungi, zilele erau imprevizibile, poveştile erau mereu altele. Fiecare zi avea culoarea ei, gustul ei. Sunt veri de care încă îmi amintesc. Îmi amintesc de jocurile improvizate care alungau orice urmă de plictiseală, de serile cu cer senin şi plin de mii de stele şi de câte şi mai câte.

Cu gustul acelor zile revin în Bucureştiul gri şi mă bucur de o altă frumuseţe, de alte zile blânde de vară, de alte întâmplări....

Mai spre Iunie

2011-05-22T23:04:00.001+03:00

Pentru că zilele încep să se însenineze şi pentru că uităm, câteodată, să zâmbim.

Drumuri improvizate

2011-05-02T15:15:00.000+03:00

Sunt multe zile din viaţa noastră care trec fără să spună ceva, fără a aduce ceva memorabil cu ele, fără să ne aducem aminte de ele. Sunt săptămâni despre care spunem că au trecut în grabă, fără ceva special. Dar sunt şi zile care au ceva aparte, acele zile de care mereu îţi vei aminti, care ne stârnesc sentimente, emoţii, amestecuri inedite. Sunt acele poveşti care încep cam aşa "Era într-o joi, atunci când..." sau "Ştiam eu că ziua de marţi avea să-mi aducă ceva bun...". Cam asta mi s-a întâmplat şi mie. Lunea trecută, am vizitat un loc pe care l-am văzut de atât de multe ori, dar a fost prima dată când i-am remarcat frumuseţea.

Un loc unde guvernau două culori: albastrul senin al cerului şi verdele câmpului, iar singur zgomot care împânzea locul era cel al păsărilor. Un loc ferit de forfota oraşului, de zumzetul maşinilor, de clădiri masive şi de gălagia grijilor cotidiene. Din când în când, îţi apărea în cale câteva căprioare, care se opreau din drumul lor, te priveau curios şi-şi vedeau de traseul lor sau vreo doi iepuri se hotărau să-ţi ţină companie, dar se certau pe un petec de iarbă, iar un sentiment plăcut de linişte acumpania întreg peisajul.

Puteam spune orice, puteam gândi orice...nimic şi totul conta.

De Paşte..

2011-04-23T21:05:00.002+03:00

Îmi era dor de această perioadă...îmi era dor de casă, de micile dispute cotidiene, de discuţiile cu prietenii vechi, de aglomeraţia din bucătarie, de mirosul cozonacilor, de vopsitul ouălelor, de bucatele alese, de mirosul fraged de primăvară, de razele plămânde de soare...

E o perioadă în care toată lumea este agitată, fiecare fuge după ceva...dar e frumos (dacă evit supermarket-urile)..încă mai avem tradiţii..Fiecare familie îşi are propriile tradiţii şi simte diferit această perioadă. În decursul anilor, ne construim un album de tradiţii, de reguli nescrise pe care le transmitem din generaţie în generaţie..Sărbatoarea vine în fiecare an în stilul caracteristic, noi suntem diferiti, simţim diferit, trăim diferit..avem o traditie a emoţiilor, a lucrurilor care ni se întamplă de Sărbători şi în fiecare an reînvie.

E o perioadă a familiei, a timpului ce curge cu repeziciune, a lucrurilor frumoase, a acelor dragi, a zâmbetelor, a emoţiilor, a bucuriei, a seninătăţii, a lucrurilor simple şi frumoase.

E o perioadă pe care o traim diferit de la an la an, dar care aduce cu ea mereu ceva vechi şi totuşi ceva nou..un zâmbet, o persoană, o întâmplare, un loc, un sentiment, un lucru, un cuvânt, o faptă, o amintire...ceva ce purtăm cu noi mereu, ceva ce va rămâne.

Sărbători frumoase!

A sweet dream..

2011-03-29T22:47:00.001+03:00

După Roma a fost Praga. 6 mândre fete au fost la Praga...un alt vis împlinit, un alt obiectiv atins..Cum e Praga? Ca un vis, un vis frumos, care îţi doreşti să dureze la infinit. Este un spectacol de oraş, un mix ciudat de culturi, de clădiri, un amestec de modernitate şi istorie, un complex de oameni unici. Praga are acel ceva care te face să crezi că eşti într-un loc ireal. Este tipul acela de gazdă care ştie să te atragă şi să-ţi menţină interesul, ştie să te ţină conectat..şi uiţi de tine, de timp şi de...tot...

Poartă anumite haine ziua şi altele complet diferite noapte, te poartă pe străzi bătute de timp şi istorie, te învălui în multiple miresme, te face să căuţi şi ştie să te răsplătească. Este un oraş aparte, cu un miros specific, cu o culoare caldă, un oraş ce străluceşte frumos în lumina caldă a soarelui de primăvară. Gândurile zboară, grijile dispar, eşti doar tu şi oraşul...un labirint al cristalelor de Boemia, Swarovsky, a sticlelei colorate, a vitrinelor zâmbitoare, a artei culinare, a oamenilor corecţi, a prietenilor, a poveştilor, a basmelor nemuritoare.

Aventura a ţinut 4 zile, dar parcă au fost 10...timpul a zburat...am savurat fiecare colţişor, fiecare clipă..şi Praga ştie cum să te facă să visezi, să descoperi, să vrei mai mult...te întoarce în timp şi totodată pe plasează într-o realitate ciudat de frumoasă. Este un oraş ce vibrează prin toţi pori şi care te surprinde şi te învălui, doar dacă îl laşi să facă acest lucru. Şi la întoarcere vrei mai mult şi mai mult şi îţi este incredibil de greu să relatezi în cuvinte ce a însemnat PRAGA...Un oraş care ştie să zâmbească în asfinţit...

Fuse, fuse şi se duse..

2011-03-15T23:50:00.000+02:00

A fost o zi în care nimic şi totul a contat, o zi perfectă de primăvară, aşa cum visam de prin decembrie. A fost o zi inundată de soare, în care am primit zâmbete în dar şi sute de gânduri frumoase. A fost "my special day", în care, să spunem, că mi s-a făcut pe plac...

Ziua asta mi-a amintit de toate zilele de naştere trecute, de pregătirile făcute de părinţi, de torturile atât de speciale, de invitaţii mei neastâmpăraţi, de cadourile primite, de jocurile copilăriei, de curiozitatea adolescenţei şi de agitaţia începutului de maturitate.

23 de zile de naştere, 23 de torturi, sute de cadouri, mii de felicitări, sute de surprize, oameni speciali, mii de amintiri, mii de urări, de gânduri, mii de fotografii, prieteni, familie...toate compun un album, care rămâne permanent deschis. Fiecare zi de naştere vine cu ceva special: un dar, un gând, o urare, un om special., un sentiment plăcut, o surpriză..şi câteodată se întâmplă să fie toate...Sunt atât de multe lucruri care te pot face să zâmbeşti într-o zi, de ziua ta, sunt oameni frumoşi care te surprind şi te fac să te simţi "în haine de sărbătoare" şi pentru asta le foarte mulţumesc! Dar sunt lucruri deja ştiute, nu?

De ce?

2011-03-01T23:13:00.000+02:00

Pentru că este 1 Martie...
Pentru că vreau să fie primăvară...
Pentru că afară ninge şi îmi aduce aminte de o "poveste a primăverii" spusă de mama în copilărie...
Pentru că în casă miroase a flori...
Pentru că am primit irişi, lalele, zambile şi narcise..
Pentru că nu am mai scris de ceva vreme..
Pentru că lucrurile sunt la fel şi totuşi atât de diferite...
Pentru că vreau să dau altă "culoare" blogului...
Pentru că aşa vreau eu..
Pentru că este unul dintre acele posturi fără sens, fără explicaţii, fără început şi fără sfârşit...
Pentru că îmi place această perioadă din an...
Pentru că am pus punct şi m-am îndreptat spre alt capăt..
Pentru că primăvara aduce culoare..
Pentru că lucrurile par mai simple, mai clare...
Pentru că eşti încă aici...pentru că n-am renunţat...
Pentru că plec la Praga..
Pentru oamenii speciali de lângă mine..
Pentru alte sute de motive acest post merită să fie scris..

Linişte?!

2011-01-21T23:01:00.000+02:00

E linişte, prea linişte şi parcă nu ai chef de nimic..un ochi se îndreaptă spre telefon şi celălalt spre laptop. Din nou un document word gol...cum să încep? Şi am toate materialele în faţă...Şi după două nopţi de lucrat până la 3 dimineaţa (că ziua nu am spor, chef, timp etc) reuşesc să termin un proiect imens...şi realizez că mai sunt încă vreo 4 examene/proiecte.

Da, e sesiune...nu îndrăgesc această perioadă...o stoarcere de nervi, agitaţie şi consum de energie..şi îmi doresc să se termine cât mai repede..îţi găseşti mereu altceva de făcut, vrei să vezi filme pe care nu le-ai văzut, ai chef de plimbări, de făcut curat, de muncă, de bârfă, vrei să te întâlneşti cu toată lumea, ai chef de petrecere, ai chef de orice altceva decât de învăţat..şi te uiţi la ceas şi îţi spui "încă 10 minute şi mă apuc de treabă"...

Dar obişnuinţa te învaţă, sub presiunea nebună a timpului înveţi, lucrezi, citeşti, o scoţi vitejeşte la capăt...mă gândesc la tot ce mi-am propus să realizeze anul acesta (dap, anul acesta chiar mi-am fixat nişte obiective şi sunt hotărâtă), la tot ce vreau să fac după sesiune şi la următoarea escapadă: Praga..Spring in Prague! I can't wait!

Bucureştiul asediat....

2011-01-04T22:00:00.001+02:00

Sub asediul zăpezii, Bucureştiul are altă culoare...e albul unui alt început de an: 2011. Ce va rezerva 2011? Deocamdată: zăpadă, linişte...şi fotografii...

2010...a fost cândva!?

2010-12-31T00:45:00.001+02:00

Parcă ieri scriam despre anul 2009, povesteam despre escapada la Sibiu în ajun de revelion..şi azi scriu despre anul 2010..şi uite cum mai trecu un an..Bagajele sunt aproape gata, bilet de tren încă nu am, dar se rezolvă şi încerc să fac o retrospectivă a anului 2010. Anul acesta am primit o leapşă de la buna şi draga mea prietenă, Carmen, să scriu despre cinci lucruri importante realizate în 2010. So, here we go:

- În primul rând, am lucrat la o teză de licenţă cam jumatate din an şi pot să spun că mi-a ieşit. Am terminat facultatea de Litere, specializarea Comunicare şi Relaţii Publice. Am susţinut un examen de licenţă ca la carte (scris şi oral) şi am devenit licenţiată în comunicare şi realţii publice. Tot de acest domeniu a aparţinut şi examenul de admitere la masterat, peste care am trecut cu brio. Au fost zile grele...nici nu ştiu cum a trecut prima jumatate a anului;

- Am călătorit cu aparatul de gât prin locuri unde realitatea şi fantezia se îmbină perfect...am străbătut Croaţia, Ungaria şi o particică din Slovenia în doua săptămâni de poveste..aaaaaa şi să nu uit de mult visata Veneţie..

- Am botezat o fetiţă, care îmi poartă numele...e un sentiment pe care rar îl experimentezi, dar la noi în familie se întâmplă cam o dată la 3 ani..am botezat 7 copii...Prin urmare, de Sărbători casa este plină de zâmbete şi întâmplări haioase;

- Cum să uit de Roma? visul meu din copilărie...O călătorie plănuită până în cel mai mic detaliu împreună cu ale mele prietene şi colege..Roma cu străduţele ei înguste, cu oamenii primitori, cu poveştile ei nemuritoare, cu îngheţata delicioasă, cu pieţele aglomerate...toate ne-au ţinut companie timp de 5 zile;

- Un alt pas imporant în 2010: după trei ani am părăsit viaţa de cămin şi m-am mutat în casă nouă...alte responsabilităţi, altă etapă, alte întâmplări.

S-au întâmplat multe în 2010...Dacă trag linie,aş putea spune că a fost un an bunicel...Aş putea spune că am mai crescut un pic, am devenit mai matură, mai sigură pe mine, pe deciziile mele. Am şi greşit, dar am încercat să-mi recunosc greşelile şi cel mai important (chiar dacă sună clişeistic): am lângă mine atât familia, cât şi prieteni foarte dragi.

Ar mai fi mult de scris, dar am să las plăcerea şi altora să facă acest lucru. Anca, Dana, Aniela, Marina...e rândul vostru!

Ajun...

2010-12-24T22:57:00.001+02:00

Ajun de Crăciun...totul se mişcă cu o viteză uluitoare, miros de prăjituri, de cozonac, bradul tronează mândru în sufragerie, cadourile îi ţin companie, fiecare îşi ştie rolul, ne mişcăm cu rapiditate şi când tragem linie suntem uimiţi de cât de multe am putut face. Nu ştim ce ne-a lovit: alergăm după cadouri (întâlniri cu Moşu'), după diverse cumpărături, parcurgem sute de km şi ne strângem toţi acolo unde ne simţim cel mai bine - în familie, primim colindători, mergem în vizite, ne certam din cauza unor nimicuri şi uităm cum timpul trece, uităm să ne aşezăm cinci minute şi să avem grijă de noi, să-i privim pe cei dragi si să le mulţumim că sunt aici, că sunt alături de noi, că putem petrece câteva zile cu ei...îmi aduc aminte de Crăciunurile de acum mulţi ani, de troienele de zăpadă, de zarva din bucătaria bunicii, unde se aduna toată familia, de serbări, de poveştile pe care le ascultam în fiecare Ajun, poveşti spunse de bunici, de emoţia fiecărui cadou primit, de păpuşile pe care încă le păstrez, de tata care se costuma în Moş Crăciun, de mama care încerca mereu să afle ce îmi doresc de Crăciun, de serile în care mergeam la colindat şi câte şi mai câte...se anunţa zile liniştite, calde, frumoase (atât la propriu cât şi la figurat)...Maine casa va fi plină - rude, prieteni, copii si adulţi...zarvă, surprize, timp pentru noi, timp de Crăciun...

Îmi doresc să ningă....atât...

Decembrie...

2010-12-16T00:19:00.001+02:00

Şi uite că e decembrie... şi aş fi vrut să nu fie...câte n-aş fi vrut...A fost o toamnă lungă şi un pic obscură. A fost aceea toamnă în care nu-şi găseşti echilibrul, cauţi şi cauţi şi nimic.

M-am tot mutat în toamna asta...în vreo 3 locuri diferite. Mereu povestea se repeta: nu apucam să despachetez că trebuia să plec. Zilele trecute citeam despre un grec care, venit pe meleaguri româneşti în timpul comunismului, forţat de circumnstanţe, şi-a petrecut toată viaţa aşteptând să se întoarcă în Grecia. A aşteptat, în zadar, vreo 40 de ani cu bagajele nedesfăcute, cu casa neamenajată..şi mă gândeam că şi eu am aşteptat trei luni să pot să-mi desfac bagajele şi ştiu că aşteptarea te poate scoate din minţi. Dar acum am, în sfârşit, locuşorul meu cu uşi de poveste, cu peretele cu model, cu baia verde şi canapea neagră. M-am instalat.

Pare ciudat, pare diferit, după trei ani trăiţi la cămin. Mă mişc încet, cu paşi mărunţi, echilbrul este fragil, pare a fi lipit, dar cred că lipiciul este de calitate.

Mereu am iubit luna decembrie, zăpada, poveştile, cadourile, petrecerile tematice, zarva din bucătării, colindele, brazii împodobiţi. Acum locuşorul meu este îmbracat în haine festive: mi-am desenat pe geamuri oamenii de zapadă şi moşi crăciuni, iar crenguţe de brad împodobite şi-au disputat teritoriul în restul casei.

Acest decembrie va fi diferit, poate special, poate iertător, poate darnic, poate spontan, poate, poate răbdător, poate va alina, poate va consemna, poate puţin din toate...dar va fi altfel...

Şi parcă n-are sens, dar acest post este unul dintre acele posturi...pe care le citeşti şi te întrebi "ce-a vrut să spună autorul?". E doar un alt început...să-i spunem aşa, până găsesc altceva..

Meteo...

2010-11-29T00:23:00.002+02:00

A trecut aproape o luna de când nu am mai postat ceva...multe s-au întâmplat...au fost zile galbene de toamnă, soarele de noiembrie a fost mai puternic ca niciodata, au fost plimbări, râsete, emoţii calde de toamnă...Am trecut şi prin zile cu nori, cu agitaţie, nervi, nerabdare, neîncredere, probleme...Acest noiembrie a fost viclean, chiar răutăcios (nu numai pentru mine) deoarece mi-a rezervat şi zile cu ceaţă densă unde nu puteai distinge nimic, nu ştiai ce te-a lovit, aveai falsa impresie că e noapte permanent, a fost frig, au fost lacrimi, a fost neaşteptat, a fost dureros..."recuperarea" e înşelătoare...totul a fost "reamenajat": grila de valori, gânduri, sentimente etc..urmează luna decembrie: o lună pe care mereu am îndrăgit-o..urmează alte încercări, alte întâmplări...

Azi a fost o zi cu "soare"..Am fost cu Polo (aka Beethoven) la ţară...

Aaaaa, în urma cu 2 săptămani, în familie a apărut un nou membru: un pui de Saint Bernard...are doar 6 săptămâni şi te cucereşte pe loc. Îi place să descopere, să căute, nu are răbdare şi se împrieteneste cu oricine îi aduce mâncare. Îi plac obiectele mari şi strălucitoare, are o slăbiciune pentru ceasurile de mână şi roade tot ce prinde: de la încălţaminte, genţi, prosoape până la vasul pentru mâncare. Urăşte aparatul de fotografiat, are o "personalitate" puternică, e încăpăţânat..."are atitudine" - cum a spus cineva astăzi :))..Ce-ar mai fi de spus? Îl cheamă Polo sau mai bine spus Beethoven - aşa îl strigă cei din jur...are figura tristă, dar ochii sunt veseli...

Un mare căutător..:P

Ploat şi murdărit bine de tot...că doar eram la ţară :D

days to remember

2010-10-25T22:43:00.001+03:00

Zilele călduroase de octombrie mi-au adus aminte de escapada la Roma. M-am întors deja de două săptămâni şi mi se par luni. Cum a fost? Geniiiiiaaallll...6 prietene au vrut, cu orice chip, să vadă Roma...Au lăsat deoparte job-ul, facultatea, iubiţii, grijile cotidiene şi am zburat la Roma.

Am zburat deaspura norilor, iar singurul care ne-a ţinut companie a fost apusul de soare. Am aterizat într-un oraş neobosit. După luni de pregătiri, iluzii, visuri, temeri am ajuns la Roma.

Ce-ar mai fi de spus despre Roma?

Este ceea ce mi-am imaginat şi chiar mai mult: poveşti, pieţe pline cu oameni, basilici, scutere, motociclete, pizza, paste, tiramisu, îngheţată, picturi, sculpturi, monumente impresionante, sute de turişti, străduţe înguste măcinate de timp, chipuri vesele şi relaxate...o ciocnire interculturală spectaculoasă. Ceea ce am aflat încă din prima seară este că la ei chiar există un cult al relaxării, acel "dolce far niente" (plăcerea de a face nimic). Îşi dau timp pentru ei, pentru micile lor plăceri, toate se petrec la timpul lor, nu există graba cotidiană de la noi...

Cineva ne-a spus încă din primele zile: Everything is possible in Rome...şi aşa este..treci prin sute de întâmplări, dacă te laşi purtat de val...Roma este ca un spectacol, unde nu ai nevoie de bilet, iei parte la fiecare reprezentaţie...just relax and enjoy it...

Punct şi de la capăt

2010-10-07T00:01:00.002+03:00

Am închis uşa în spatele meu cu o mişcare rapidă, iar mintea se întreba unde aş putea s-o găsesc pe administratora isterică pentru a preda ultima cheie de la cameră.

Agitaţie, bagaje peste tot, oameni nedumeriţi...puţin vânt, puţin soare...cam acesta era tabloul dimineţii în care m-am mutat din camera 09, cămin A, Grozăveşti.

Şi a trecut un an de Grozăveşti cu multe poveşti unice, cu nopţi albe, cu sesiuni, examene, licenţă, master, cu secrete destăinuite la o îngheţată/prăjitură în miez de noapte, cu multe filme (Friends şi Grey's Anatomy în momentele dificile), cu escapade nocturne, cu toată gama emoţiilor experimentată, cu multe prietenii (re)câştigate, o colegă de cameră care mi-a devenit o bună prietenă, cu ceva iubiri trecătoare şi câte şi mai câte...aaa şi să nu uit de portăreasa care cânta la chitară în sesiune şi chinezul care mi-a găsit telefonul. Îmi e greu să las în urmă acest an, atât de greu, plin de încercări, dar incredibil de frumos.

În ultimele două săptămâni totul a ţinut morţiş să se schimbe. Încerc să ţin pasul, să mă (re)echilibrez. Prin urmare, las o parte din bagaje nedesfăcute deoarece o nouă călătorie se anunţă: Roma - peste mai puţin de 24 de ore voi fi, în sfârşit, la Roma, Italia (un vis al copilăriei mele se va împlini :P).

Fără titlu

2010-09-21T01:23:00.001+03:00

În seara asta cerul avea o culoare ciudată, se respira un aer de toamnă, aşa a fost toată ziua..Luna era la datorie, înconjurată de nori, iar vântul mi-a grăbit pasul spre casă. Totul e la fel şi totuşi diferit. Bucureştiul...nici nu ştiu cum îmi pare acum...

E una dintre acele zile interminabile, care a început incredibil de devreme şi se va termina foarte târziu. Şi stai şi te minunezi câte de multe lucruri poate face un om într-o zi...pleci dintr-un oraş şi ajungi în altul, cutreieri străzile, umbli după nişte amărâte de acte, te cerţi cu funcţionarele că ai ajuns la final de program, iei amendă că ai parcat neregulamentar, dar scapi doar cu un "să nu se mai repete", te vezi cu persoane dragi ..şi îţi vezi de drum în traficul infernal "de Bucureşti" şi tot aşa...

E prima dată când scriu despre o zi din viaţa mea, dar s-au întâmplat lucruri "măreţe" azi...Să spunem că este începutul unei schimbări...

De aproape 4 ani, un lucru se tot repetă în această perioadă a anului: se schimbă ceva...fie că mă mut sau am o altă colegă de cameră sau un job nou..se schimbă contextul sau "personajele", locul sau decorul, dar ceva sigur se schimbă...

Fie că ne dorim sau nu, coordonatele vieţii noastre se modifică permanent. Astfel, ajungem să lucrăm unde nu ne imaginăm, ajungem să fim prieteni cu oamenii atât de diferiţi de noi, să iubim persoane pe care n-am fi crezut că le vom iubi, să facem compromisuri ciudate, să facem lucruri pe care n-am fi crezut că le vom face, care nu ne stau în caracter...Adesea, ne stabilim nişte principii sau reguli după care ne ghidăm în viaţa şi nu vrem în ruptul capului să le încălcăm, dar nu fac decât să ne consume inutil energia. Ne străduim prea mult "să dăm bine", să nu greşim, să ne încadrăm în tipare. Dar nu totul este alb sau negru...ni s-a demonstrat de atât de multe ori şi ne încăpăţânăm să ţinem ochii închişi. Cadrele vieţii noastre se schimbă permanent şi totul poate avea altă nuanţă/formă într-o clipă.

Şi ziua de azi este o mărturie clară a acestui fapt...

E postarea "fără titlu", deoarece sunt doar câteva rânduri marcate de oboseala zilei de azi...

Back...

2010-08-17T18:06:00.001+03:00

După mii de km parcurşi, după trei ţări vizitate, sute de fotografii, multe zile cu soare, o cerere în căsătorie, multe peripeţii şi escapade în miez de noapte, am revenit în ţară. Au fost zile de vis, o altă lume desprinsă din poveşti. Traseul a fost simplu: mai întâi Ungaria - chiar resuşeşte să te surprindă, am continuat drumul spre Croaţia, care te lasă fară cuvinte, şi au urmat două escapade în Italia (în Veneţia) şi Slovenia - care te captivează prin simplitate şi frumuseţea lor unică.

Veneţia a reprezentat un vis din copilărie şi a fost tot ce mi-am imaginat. În momentul în care ne apropiam, aşteptam cu nerăbdare ca povestea să înceapă. Şi aşa frumoasa Veneţie şi-a deschis porţile. Sute, mii de turişti invadau piaţa San Marco şi nu numai. Acolo fiecare colţ de stradă spune o poveste, are o istorie. E unică prin canalele ei, prin gondole, măştii, festivalul de la Veneţia, poveşti de iubire şi câte şi mai câte... Străzile înguste te poartă în lumi de neimaginat, magazinele sunt adevărate opere de artă (măştii, jucării, sticlă de murano, bijuterii etc), iar gondolele, ce se plimbă agale pe canalele veneţiene, te trimit cu gândul la vremuri de mult uitate.

Influenţe italiene se regăsesc şi în Croaţia. De o frumuseţe năucitoare, ea ne-a primit cu o mare superbă, de o culoare greu de descris, cu locuri impresionante, mâncare excelentă şi oameni foarte corecţi. Am vizitat Zagrebul şi partea de Est a peninsulei Istria (câteva staţiuni superbe).

Ungaria, mai precis Budapesta nu mai este demult o surpriză...impunătoare, graţioasă, îşi expune operele de artă pe de o parte şi de alta a Dunării.

Cel mai tare m-a surprins Slovenia. O ţară cu numai 2 milioane de locutori, cu o frumuseţe aparte, de o simplitate ce te face să gândeşti "România cu peste 20 de mil de locuitori, ce caută în U.E.?"

A fost o vacanţa după care am tânjit muuult timp: locuri ce nu mă vor lăsa să le uit uşor, mulţi oameni întâlniţi, o ciocnire intercultură spectaculoasă, o oboselă pe care nu o regret.

Budapesta

Veneţia

Croaţia

Reacomodarea e grea....

C'est fini!!!!

2010-08-04T22:48:00.000+03:00

Ştiu, a trecut mult timp, dar acum GATA! Toate cărţile, care mi-au pus nervii la încercare şi mi-au "desenat" cercuri de oboseală în jurul ochilor în ultima perioadă, au fost urcate pe ultimul raft al bibliotecii. Am pus, în sfârşit, punct examenelor din vara asta. Licenţa a trecut cu bine, la fel şi examenul de admitere la master. Această perioadă s-a terminat în urmă cu aproape două săptămâni, iar eu am realizat că deja e luna august. Unde a dispărut vara şi toate planurile mele de vacanţă?

E timpul să dau refresh, să schiţez noi proiecte, să încep să realizez ce mi-am propus, să conturez noi idei...Fruntea mi se descreţeşte, treptat, de gânduri, iar cearcănele încep să se estompeze, semn că vacanţa începe să-şi facă simţită prezenţa. Era şi cazul!!!

Acum e mult prea cald, ideile zboară care încotro, sunt atât de multe lucruri pe care doresc să le fac, atât de mulţi oameni pe care doresc să-i (re)întâlnesc, cu care vreau să vorbesc, dar să luăm lucrurile treptat. Cel mai important este faptul că plec în vacanţă!!!! În sfărşit PLEC! Vineri plec, pentru multe zile, pe meleaguri străine (Croaţia). Nu cred că era importantă destinaţia, atât timp cât plecam. Mi-am dorit atât de mult să plec, să mă desprind de tot, să văd alte locuri, să respir alt aer..şi plec..departe de Bucureştiul mult prea "călduros", de agitaţie, nervi, de oameni încruntaţi şi egoişti, de toate micile probleme cotidiene.....Nu ştiu ce voi găsi acolo, dar entuziasmul atinge cote maxime!!! Am nevoie de zilele astea!

Pentru prima data, după mult timp, plec cu inima larg deschisă şi ochii larg închişi.

Undeva...Cândva...

2010-07-07T01:18:00.003+03:00

Şi a fost "banchet"...

Totul a început în dimineaţa zilei de 1 iulie 2010. Trezirea a fost un chin. Nu ştiu exact cum am ajuns la punctul de întâlnire...era prea dimineaţă (cam 6 dimineaţa), dar entuziasmul a ţinut loc de cafea. Ne-am strâns repede în jurul autocarului...40 de persoane, dornice de aventură, de distracţie şi fără grija licenţei. Două zile ce aveau să înlocuiască banchetul de sfârşit de facultate, rochiile elegante şi costumele alese cu grijă. Am lăsat în urmă un Bucureşti amorţit, gri şi plouat. Ne-am pornit călătoria fără prea multe aşteptări, fără prea multe planuri, doar cu mii de glume, cu zâmbete de rezervă şi spunându-ne că indiferent de cum va fi vremea, drumul, cazarea, mâncarea etc vor fi câteva zile de neuitat.

Ritmul a fost alert. Prima oprire-Braşov (bittersweet memories). Acelaşi Braşov, pe care, l-am vizitat de nenumărate ori, dar acum perceput diferit. Braşovul ne-a spus o altă poveste, veche de sute de anii, dar mereu actuală, ne-a arătat meleaguri ascunse şi ne-a primit cu bucate alese. Drumul a continuat spre mânăstirea Sâmbăta de Sus, ca după lăsarea serii să ajungem la Albota. Un loc al poveştilor, al dorinţelor şi viselor. Un colţişor de linişte în munţii Făgăraş, unde semnalul la telefon ne-a părăsit frecvent. Este locul unde totul începe să capete sens şi acelaşi timp să pară extrem de ilogic, este locul contrastelor, dar şi al ehilibrului. Ai vrea să te bucuri de fiecare părticică, de fiecare moment cu inocenţa unui copil, să nu te gândeşti la nimic şi încerci să capturezi cu ochii minţii fiecare colţ. Parcă timpul se estompează.

Oboseala a atins cote maxime, dar am capitulat abia atunci când soarele a răsărit. CRP-ul a sărbătorit! Şi după patru ore de somn, am pornit în căutarea altor locuri pline necunoscut în acelaşi ritm alert. Şi-au deschis porţile pentru a ne spune poveste lor, Cetatea Făgăraşului şi Cetatea Prejmer.

M-am întors de câteva zile în Bucureşti, iar lucrurile îşi urmează cursul firesc, am lipsit câteva zile şi mi se par săptămâni. Dar în zile acelea timpul a rămas în urmă, parcă nu a ţinut pasul cu noi. Acum îmi ţine companie zgomotul necontenit al maşinilor, zarva din cămin şi gândul că trebuie să reapuc de învaţat pentru master..:(

De câteva zile mă tot gândesc cum să încep acest post şi am tot amânat. momentul publicării..e un post-schiţă..câteva gânduri, ceva oboseală, câteva clipe suspendate petrecute undeva, cândva...

ULTIMUL

2010-06-26T00:14:00.001+03:00

Promit că e ultimul...

Acum e linişte, pare linişte, oboseala încă se simte, cearcănele sunt mai vii ca niciodată...mă trezesc dimineaţa speriată că am dormit prea mult. Îmi fac mustrări de constiinţă că nu am auzit telefonul şi încerc să-mi reamintesc, în gând, ce am de făcut, dar apoi realizez....S-A TERMINAT..azi nu ai nimic de învăţat, nu ai de scris la studiul de caz, nu ai de analizat fotografii...Dar, azi trebuie să faci ceva, trebuie să scrii o concluzie.

De două zile s-a terminat nebunia licenţei..S-a terminat "carantina"...acum o lună de zile nu mă luam în serios când spuneam cuvântul ăsta..dar chiar a fost carantina...nu am ştiut de mine..cei din jurul meu spuneau că sunt absurdă. De ce să învăţ atât? Cum să scriu atât? La licenţă se iau note mari uşor...Nu e chiar aşa, facultatea noastră este "specială". Examenul scris a fost groaznic, susţinerea orală a fost plină de emoţii, dar a fost...bine...a trecut cu bine...Zilele trecute mă gândeam la motivele care m-au făcut să dau la facultatea asta şi la cât de frumoşi au fost anii facultăţii. Şi este trist să vezi cum toate acele argumente sunt demontate unul câte unul, şi mai trist este să vezi că lucrul ăsta se întâmplă în doar câteva zile. Se naşte o nouă dezamagire...Încerci, apoi, să te legi puţini oamenii frumoşi rămaşi acolo, de tot ce-ai învăţat de la ei (şi nu numai), de prieteniile care s-au format şi pleci mai departe cu un gust amar şi cu încă un set de amintiri...

Ieri, mi-am adus aminte de o discuţie de acum câteva luni (cred că era prin martie sau aprilie). Atunci am fost întrebată: "Ce faci vara asta?". Eram şocată şi am răspuns: "Îmi dau licenţa!!!", apoi mi s-a replicat ironic: "Ştii, există viaţă şi dupa licenţă..."Atunci mi se părea că nu voi trece de acest prag, luna iunie era foarte departe.Totul părea proiectat într-un viitoar îndepărtat. Acum realizez (după ce totul a trecut) că sunt precum un copil care învaţă să meargă. Eu învăţ "să merg" din nou, să păşesc cu mare grijă pentru a nu-mi pierde echilibrul...şi parcă toate simţurile sunt amorţite...încerc să ocolesc potecile întortocheate, să nu trasez scheme complicate...

E ciudat cum un examen, de care, mai târziu îmi voi aminti zâmbind poate să facă "un dezastru" atât de mare, poate să afecteze atât de mult...

Dar am promis! E ultimul, ultimul post despre ceea ce a însemnat licenţă, nervi, sesiune, stres...

Simplu: ABSOLVIRE...

2010-06-05T13:13:00.006+03:00

"Este suficient un surâs al vieţii pentru ca totul să recapete sens... " - Constantin Noica. Aceste cuvinte ar putea să caracterizeze ziua de ieri.

Au trecut 3 luni decând am început să ne pregătim de absolvire. Acum trei luni (mai exact, 3 martie 2010) am scris pe foia de curs a unei bune prietene cuvântul "ABSOLVIRE"..atunci am simţit fiori reci în tot corpul, iar acum totul pare atât de departe...

A venit şi ziua absolvirii...Am lăsat pentru o zi învăţatul şi am interzis cu desăvârşire rostirea cuvântului "licenţă"...Pregătirile au început de dimineaţă..agitaţie...emoţii. Am plecat în gaşcă mare de la cămin...aşa cum ne-am obişnuit..Ne-am luat robele în posesie, ne-am întâmpinat profesorii şi iniviaţii şi totul a început. Ceremonia a ţinut peste patru ore, timpul a zburat. Au fost discursuri, filmuleţe, gesturi, cuvinte care ne-au zmuls lacrimi şi zâmbete, ne-am aminitit, am retrăit cu ochii minţii emoţiile primului an.

Două şefe de promoţie şi doi şefi de an, studenţi implicaţi în sute de proiecte, concursuri câştigate - ne mândrim cu ei. Am catalogaţi ca o promoţie atipică şi tocmai acest lucru ne face diferiţi, speciali. Am trăit fiecare moment, am savurat fiecare clipă...

Trebuie să mărturisesc că mi-a fost teamă de ceva: să nu mă împiedic când o să fiu strigată să-mi iau diploma..:P. Dar m-am descurat onorabil. Şi totul s-a sfârşit cu îmbrăţişări, felicitări şi şampanie. Era o mare de oameni, fiecare fugea după câteva secunde cu cei dragi, după "împietrirea" câtorva clipe din această zi.

Sute, mii de fotografii (cum ar spune o dragă prietenă "pentru eternitate"),buchete de flori, agitaţie, priviri fugitive de mulţumire şi admiraţie..privirile admirative, mândre ale părinţilor "au luat cu asalt" curtea Facultăţii de Drept...Ei şi-au îmbrăţişau cu drag odraselele, le-au pupat pe frunte şi le-a urat "drum bun" în continuare.

Cineva m-a strigat "domnişoara absolventă" şi nu vroiam să-mi recunosc statutul...încă nu mă simt absolventă . Ni s-au spus multe lucruri frumoase şi îmi este greu să spun în cuvinte tot ce-am simţit ieri..valuri şi valuri de emoţii, clipe ce nu vor fi retrăite, fotografii ce nu pot fi trucate, cuvinte simple şi frumoase, ce mi s-au întipărit în memorie, oameni ce m-au surprins, oameni care nu mă aşteptam să fie acolo şi au fost...Felicitările au curs până târziu în noapte.

Un simplu "mulţumesc" ar fi prea puţin pentru profii care ne-au tras de urechi şi ne-au sancţionat, care ne-au încurajat, ne-au felicitat şi ne-au lăudat atunci când am meritat, care ne-au lăsat să ne aproiem de ei şi să le aflăm secretele (profesionale) în aceşti trei ani de facultate, şi care ne-au făcut se ne simţim "de milioane" la propria absolvire.

Nici pentru părinţi şi pentru cei dragi un "mulţumesc" nu ar fi suficient. Ei, care au fost mereu acolo, ne-au suportat toanele, telefoanele pline de nervi, stresul sesiunii, nervii licenţei, orele de nesomn, grijile şi preocupările care ne macină în mod constant.

Aseară petrecerea a continuat până spre orele dimineţii, acum revăd fotografii şi mă uit intrigată la teancul de cărţi care mă înconjoară şi la documentul word gol, care până duminică noapte trebuie să aibă peste 25 de pagini pentru studiul meu de caz. De afară se aude discuţia banală a unor tipi care repară nu-ştiu-ce la maşină...În minte încă mai am melodiile zilei de ieri...şi totul pare că a fost un film bun, un film care încă mai rulează în minţile noastre.
Proud to say: Absolventă CRP, Litere, promoţia 2010!

P.S. Mai multe poze sunt pe Facebook :P

amintiri 2

2010-06-01T02:22:00.003+03:00

Şi se apropie....se apropie cu paşi repezi...Ritmul este din ce în ce mai alert...Timp, timp, timp...parcă nu mai este timp..Pregătirile au început de ceva vreme...vineri, 4 iunie 2020, este "the day" - absolvirea. Tot nu realizez că au trecut trei ani...nu ştiu ce să aştept de la aceasta zi..emoţii, oameni dragi, profesori, părinţi, colegi, prieteni...şi probabil că lacrimile o să şteargă şi ultima urmă de fard de pe faţă...

Şi au trecut trei ani de facultate, acum mai sunt aproximativ două săptămâni până la "primul pas" al licenţei..

Acum trei ani o tânără de 19 ani trăia emoţiile bacului şi apoi pe cele ale admiterii. Doamne ce clad a fost la admitere - cod ruşu în Bucureşti. Au fost mulţi, gălăgie, nervi, o căderea de calciu, un examen de patru ore, căldură mare, atâtea figuri necunoscute, atâtea priviri pierdute, atâtea poveşti...

Şi aşa tânăra noastră a început primul an de facultate, a schimbat statutul de elevă cu cel de studentă. A făcut cunoştinţă cu viaţa la cămin. A stat primii doi în Regie. A pornit la drum cu un sac de aşteptări, iluzii, speranţe, dar după primele două săptămâni de stat în Bucureşti s-au dus pe apa sâmbetei.

190 de colegi, noi prietenii, dorinţa de a cunoaşte, de a şti, de a experimenta. Seri pierdute, dar nu învăţând, ci cutreierând Regia în lung şi lat, descoperind oameni noi, poveşti diverse. Petreceri în cămin, sesiuni de filme şi poveşti de groază au făcut parte tot din primul an de facultate.

În anul doi, domnişoara studentă a devenit mai serioasă, un pic mai matură, s-a implicat în diferite proiecte, a participat la Olimpiadele Comunicării, a făcut cunoştinţă cu sfera muncii. Regia parcă devenise gălagioasă, dar studenta de anul doi nu spunea "nu", prea des, la distracţie. A început să piardă nopţile învăţând sau lucrând la proiecte, a început să înveţe că "planurile de acasă nu se potrivesc mereu cu cele din târg".

În anul trei, studenta noastră,cu lacrimi în ochi şi-a luat "la revedere" de la Regie şi s-a mutat în Grozăveşti. A învăţat să-i placă aici, şi-a fortificat relaţiile de prietenie, a (re)descoperit oameni frumoşi de la care a învăţat enorm şi cărora le datorează multe.

Experienţa facultăţii a cam schimbat-o pe studenta noastră! A trecut prin multe întâmplări (plăcute şi neplăcute), are sute de fotografii, mii de amintiri...s-a înconjurat de oameni pe care îi apreciază, oameni alături de care a trecut prin multe, a învăţat să pună accent pe realţiile interumane, să aibă încredere, să aibă răbdare...s-a îndrăgostit în repetate rânduri, a învăţat să spună "nu" la seri pierdute aiurea şi să-i aprecieze pe cei din jurul ei...Ceea ce încă n-a învaţat, este să funcţioneze în parametrii normali în situaţiile de stres..şi încă mai are multe de învaţat studenta noastră...Câte nu s-au întâmplat în anii de facultate...

Acum studenta se pregăteşte de o absolvire, care speră să fie memorabilă, şi încearcă să-şi facă ordine în haosul din mintea ei...ordine în haos...să schiţeze povestea acestor trei ani...

Poveste

2010-05-23T23:20:00.004+03:00

Se ştie că cei mici sunt recunoscuţi pentru întrebările lor directe sau indiscrete puse adulţilor. De multe ori nu ştim ce să răspundem sau cum să recaţionăm.

Ieri, mi-am petrecut o mare parte din zi în compania unei puştoaice de 4 ani...Câtă energie poate să aibă un copil...am inventat jocuri, am spus poveşti, am bârfit, ne-am uitat la desene animate, am colorat, apoi a urmat o sesiune de întrebări legate de băieţi (ea întreba, eu trebuia să răspund), iar în final am decis să mergem la o plimbare. Afară adia un aer rece de seară şi nu ne-am îndepărtat prea mult...Puştoaica m-a dus într-un părculeţ aproape de casa ei unde atenţia îi fusese atrasă de jocurile altor copii. Eu m-am aşezat pe o bancă şi priveam impacientată ceasul...curând trebuia să plec. Ea a venit la mine, mi s-a urcat în braţe şi mi-a spus că mai vrea să-i spun o poveste, dar să fie una pe care n-a mai auzit-o. Simţeam cum imaginaţia îmi este pusă la grea încercare...şi apoi continuă: "Vreau să-mi spui povestea ta!"

M-am oprit, am privit-o lung, rugămintea ei m-a şocat. Ce vroia să audă un copil de patru ani? Ce ar fi trebuit să-i spun? Să-i povestesc copilăria mea, anii de şcoală sau anii de facultate? Am încercat să fabulez ceva şi să-i spun că nu există o poveste anume şi câte si mai câte, dar ea nu s-a lasat convinsă ...În lumea ei totul părea atât de simplu, atât de uşor..lucrurile trebuie să existe, să se întâmple...eu trebuia să am o poveste. Pe ea n-o interesa partea tristă a poveştii sau a lucrurilor, ci finalul fericit, n-o interesa contextul, ci acţiunea şi nu înţelegea ea de ce adulţii nu vor sa aibă o poveste. În lumea ei fiecare dintre noi era dator cu o poveste, fiecare era autorul unei poveşti personale pe care avea obligaţia s-o facă unică. Ploaia, care a început din senin, ne-a trimis rapid în casă...Ea era prea obosită pentru a mai continua, aşa că am decis s-o lăsăm pe altă dată..

Eu, conştientă că nu voi mai putea să lucrez nimic pentru licenţă (seară fiind), mi-am continuat escapadă în compania unor vechi prieteni. Schimbarea a fost prea bruscă...Discuţiile loveau alt plan, întrebările nu mai erau directe, simple, decshise, ci aluzive, poveştile nu mai erau inocente, iar jocurile nu mai erau copliăreşti....

"În lumea celor mari" inocenţa copilăriei nu-şi mai găseşte locul, lucrurile nu mai sunt la fel de simple. Aici există presiuni sociale, pretexte, contexte (sociale, culturale, psihologice etc.), există bariere, constrângeri sociale pe care cu greu le depăşim. Brusc, devenim constienţi de propria persoană şi de rolul social pe care îl jucăm. Şi adesea tocmai acest rol social ne împiedică să fim autori unei poveşti unice. Şi da, fiecare îşi scrie propria poveste, felul în care o face este diferit, dar cel mai adesea, autorul doar respecă anumite reguli, se încadrează în anumite tipare...şi dulcele gust al copilariei e uitat...De ce trebuie să încărcăm cu atât de multe conotaţii tot ce ni se întâmplă? De ce complicăm lucrurile simple?

P.S. Ea este puştoaica de patru ani şi o cheamă Maria..:P

norii nu sunt albi...

2010-05-20T22:46:00.004+03:00

Atunci când nimic nu mai are sens, când nu mai am idei şi mă lovesc în permanenţă de aceleaşi obstacole, mă refugiez în spatele aparatului foto, obiectivul aparatului îmi "oferă" o anume siguranţă. Nu caut pretexte, nu caut adevăruri, nu caut răspunsuri, ci sunt simple fotografi, simple ipostaze ale timpului, frânturi de...viaţă...

Aşa arăta cerul, în după amiaza asta, de la ferastra camerei mele...

Cine a spus că norii sunt albi? Cerul nu este mereu albastru şi norii nu sunt albi, vedem doar ceea ce suntem învăţaţi să vedem, ceea ce cultura/educaţia/anturajul ne învaţă, dar putem încerca să privim lucrurile diferit, dintr-o altă perspectivă...oare noutatea ne va bulversa? Ne va da peste cap întreg sistemul de percepţie? Asta depinde de fiecare dintre noi...suntem, oare, pregătiţi să încercăm?

După câteva minute....

Ciudate forme, culori...
Ciudate clipe, gânduri...

A bumpy road.../farewell...

2010-05-16T09:12:00.004+03:00

1. ~~Cursuri~~

~~2. Laptop~~

~~3. Bibliografie licenţă (devine dureros)~~

~~4. Cărţile pentru studiul de caz~~

5. ~~Aparatul foto~~

6. ~~Lentile de contact~~

~~7. Cămaşa roşie~~

~~8. Uscătorul de păr~~

~~9. Balerinii albi~~

~~10. Blugii negri~~

Ultima sesiune din studenţie s-a încheiat. Încă nu realizez. În ultima vreme lucrurile s-au petrecut mult prea repede, timpul parcă nu mai are răbdare. Ultima sesiune a fost un maraton, cearcănele s-au intalat confortabil pe faţa mea, din păcate mi-a reluat obiceiul nesănătos de a bea cafea, de multe ori răsăritul m-a prins cu nasul în cursuri sau în faţa laptopului şi acum s-a terminat...Ultimul examen a adus cu el şi un val de emoţii şi amintiri. Au urmat câteva zile frumoase...m-am deconectat de tot ce a însemnat facultate, examene, licenţă...

Acum e devreme, ziua de azi a început indecent de devreme (07:00 a.m.), iar eu sunt deja în tren. Ochii îmi sunt obosiţi, dar nu pot să dorm...Mintea încă zumzăie, încă mă joc cu propriile gânduri Aş mai putea adăuga la lista de mai sus: multă răbdare, câteva picături de ambiţie (există, dar mai am nevoie de un imbold), determinare, câteva zâmbete strânse din fotografi, amintiri frumoase, câteva persoane dragi şi ceva timp...dar în mod sigur valiza mea nu s-ar mai închide...Oricum am uitat destule lucruri...

După câteva zile faine de "resuscitare socială", mâine va începe "carantina licenţei"...Da, scriu postul ăsta din tren, sunt pe drum spre casă...trei săptămâni în care mă voi deconecta de agitaţia Bucureştiului, de cenuşiul şi prăfuitul Bucureşti. Am un examen de pregătit (ce dramatic sună), un examen ce ar trebui să rezume cei trei ani de facultate, dar şi o lucrare de licenţă, care nu este gata, un studiu de caz care mă aşteaptă... Mai este fix o lună, o lună care va trece fără a ţine cont de nimic..nu se anunţă vremuri senine, aşa că am nevoie de un loc "senin", am nevoie să merg ACASĂ!

Nu spun că nu voi pierde nopţile (e inevitabil), dar le voi pierde lucrând/învâţând. Nu spun că voi lucra în permanenţă (nici eu nu m-aş crede). Vor exista mai multe stagii: vor fi momente în care nu voi face absolut nimic, nu voi avea chef de nimic, apoi stresul va atinge cote maxime şi mă voi mobiliza rapid, va urma nevoia de a mă desprinde de tot ce înseamnă licenţă şi să plec, să mă întorc în Bucureşti, vor urma discuţii interminabile la telefon ş.a.m.d.

Îi spun "la revedere" unui Bucureşti încă adormit, gri, măcinat de mii şi sute de griji, un Bucureşti ce nu-mi va simţi lipsa...Şi poate nici eu nu îi voi simţi lipsa, dar îmi vor lipsi oamenii dragi mie de aici...şi totuşi plec!

Ne vom revedea pe 4 iunie 2010( pentru ceremonia de absolvire) ! Poate puţin mai devreme..:)

Din seria furtunilor de (primă)vară

2010-05-15T17:11:00.000+03:00

Şi plouă, plouă, plouă....

revoltă

2010-05-09T03:07:00.004+03:00

Mama: Viaţa trebuie trăită cu bune şi rele, trebuie trăit fiecare minut oricât de groaznic ar fi şi oricât de mult te-ar afecta. Nu poţi să alegi ce să trăieşti şi ce nu, ce oameni să cunoşti, nu le poţi controla acţiunile, adesea nici pe tine nu te poţi controla" - acesta e sfatul primit de la mamă când odrasla ei a început să se plângă la telefon de zilele proaste pe care le-a avut.

Şi odrasla continuă:

Odrasla: (se alintă puţin): Am obosit, prea multe nopţi nedormite, sesiune...vorbeşte somnul, cred că fiica ta suferă de oboseală cronică..

Mama: Draga mea, la vârsta ta ar trebui să suferi din dragoste, nu de oboseală.

Odrasla (râzând): N-am timp acum, am licenţa pe cap..

Mama (resemnată): Tu şi lipsa ta de timp...ai timp pentru toate tâmpeniile: ai timp să alergi dimineaţa, să pierzi nopţile lucrând la diverse proiecte, ai timp de licenţă, de examene, de prieteni, de plimbări, filme şi câte şi mai câte şi tu tot n-ai timp..înveţi să-ţi faci timp! Ce mă fac eu cu tine?

Ordasla (râzând): O să mă tragi mereu de mânecă, ba chiar o sa mă cerţi...ca acum...

Mama (resemnată): Eşti tânără, eşti încă copil...

În sinea ei, odrasla este un copil, un copil care trebuie să se alinte ocazional...Un copil care încă învaţă să-şi facă timp pentru lucrurile importante din viaţă. Şi am simţit revoltă, revoltă faţă de acest copil pe care îl port în mine, care încă mă defineşte, un copil care se lasă prins de nebunia cotidianului.

Ajungem să nu mai avem timp de noi, uităm de ceea ce simţim şi ne lăsăm pradă vârtejului grijilor cotidiene, uităm să trăim, uităm de cei de lângă noi şi ne transformăm în nişte fiinţe egoiste mânate de interese şi ţeluri mărunte. Uităm de propiile valori şi principii. Nu ştim ce vrem şi încontro ne îndreptăm. Devenim dependeţi de obiecte şi mai puţin de persoane, viaţa noastră este condiţionată de prezenţa lor (a obiectelor, a gadget-urilor). Revolta a început când am plâns în faţa laptopului pentru că s-a închis fără niciun avertisment. Am stat jumătate de oră în faţa lui să se deschidă, am încercat multe, ba chiar am m-am rugat de el să se deschidă, să nu mă lase baltă acum...acum când proiectul meu era la jumătate, când toată licenţa mea era acolo, toată munca mea era în spatele acelui ecran negru..Am plâns de nervi, mă simţeam legată de mâini şi picioare..Cum am ajuns să depindem de nişte obiecte? De ce am ajuns să depindem atât de mult de ele?

Timpul trece la fel pentru fiecare de noi, dar felul în care ne raportăm noi la timp este diferit. Ştiu că există un timp pentru a munci, pentru a te odihni, pentru a mânca, pentru a plânge, pentru a urî, pentru a spera, pentru a visa, pentru a crede, pentru a simţi, pentru a minţi, pentru a înşela ca apoi să cerem iertare. Mai este timp pentru a sta cu cei dragi, pentru a ierta, pentru a petrece, pentru a te plimba, pentru a sta tu cu tine, pentru a iubi.. Atât de mult timp şi, totuşi, încă învăţăm/încercăm să ne facem timp..pentru ceea ce contează...

1 mai 2010

2010-05-02T23:19:00.001+03:00

1 mai 2010 mi-a adus aminte inevitabil de 1 mai 2009:

2009 - plecat acasă de 1 mai, drumul cu trenul - groaznic, ploaie, un apartament "în renovare", fără apă caldă, frig, stat puţin pe acasă, fuga după diferite cumpărături, pregătiri pentru finala Olimpiadelor Comunicării - gândit strategii+tactici etc...ploaie şi iar ploaie şi apoi frigggg...

2010 - Bucureşti, soare, grătar, oameni frumoşi, odihnă, faţa arsă de soare şi părul ciufulit de vânt, un apus de soare superb, voie bună, o petrecere continuată până tărziu în noapte, karaoke, narghilea,...şi sesiune - de pregătit următorul examen :P (dar asta se va întampla de mâine).

Şi ziua de astăzi a fost plină de surprize...Un sentiment straniu de deja-vu...Am revăzut o veche prietenă care mi-a adus aminte de întorsăturile ciudate pe care le ia viaţa, de felul în care ne pune în faţa unor situaţii pe care nu ni le imaginam, cum mereu ne întoarcem la lucrurile lăsate "neterminate". Totul se poate schimba într-un intreval de timp scurt, un străin îţi poate schimba viaţa în câteva ore, o întâmplare te poate "urmări" ani sau un prieten se poate transforma într-un străin şi invers. Echilibrul pe care îl avem în viaţă poate deveni brusc relativ. Astăzi a fost o zi marcată de o plimbare printre amintiri, am colindat Bucureştiul ca în final să ajungem în Gara de Nord. Mi-am adus aminte de un post pe care l-am scris anul trecut (tot cam prin perioada asta). Oamenii mişunau prin gara, agitaţie, nervi, bagaje, părinţi care îşi aşteptau copiii, studenţi care aşteptau pachete, erau cei care veneau de la mare/de la munte, cei care aşteptau să plece, televiziunea şi noi...Timpul a zburat, acum ochii şi picioarele mele simt doar oboseala acestor zile...dar am bateriile încărcate...

Gânduri...

2010-04-29T13:41:00.002+03:00

Soare, miros de cafea şi parfum pe hol, cântec de păsări afară, aer cald...

Nu ştiu când s-a făcut dimineaţă, nu ştiu când a răsărit soarele, nu ştiu când m-am uitat ultima dată la ceas, ştiu doar că am terminat. Nu ştiu când a fost ultima dată când am fost atât de conectată, atât de concentrată...Ştiu, nu sunt coerentă, nu cred că vreau să fiu, ştiu doar că vreau să scriu în continuare, nu ştiu despre ce... e sesiune şi aş fi vrut să nu fie, nu mai există o logică a timpului, nu a existat niciodată...Vreau să ştiu, nu ştiu exact ce, vrea să plec, nu ştiu exact unde, mi-e dor să plec...mi-e dor...Nu încerc să mă înteleg, nu vreau să punctez nimic..

Sunt mândră de mine că am rezistat fără cafea, energizante etc. până acum...Mi-am reluat obiceiul sănătos de a alerga...de două dimineţi alerg..mă scoate din priză (ca să citez o bună prietenă). În dimineaţa asta totul părea liniştit, străzile nu erau aglomerate, eram eu cu mine şi muzica care îmi urla în urechi.

Noi proiecte/examene îşi aşteaptă rândul...să nu ne impacientăm! Nivelul stresului pare a fi în limite...încă e bine, sunt în grafic..;)

Raţiunea pare să mă fi părăsit în dimineaţa asta, după multe ore nedormite, multe ore de analiză fotografică, de analiză de campanii, spoturi, afişe... Sunt doar frânturi de gânduri, idei nefinalizate, nu trebuie înţelese, ci doar luate ca atare.

I'm still wondering, I'm still dreaming...

Printre amintiri...part 1

2010-04-22T20:53:00.001+03:00

De o săptămână mă tot lovesc de speech-uri de despărțire. Se spune că sunt semne peste tot așa că îmi e imposibil să nu realizez că cei trei ani de facultate se apropie de sfârșit. Astăzi a fost ultima zi de cursuri...Impresii? Sincer, nu știu...totul pare blurat. Astăzi am fost mulți în sala de curs, mai mulți decât de obicei. Fiecare era preocupat de altceva, era în lumea lui și totuși conștientizam că e ultima zi de cursuri. Am făcut poze, ne-am amintit...La ultimul curs am primit o foaie și mi s-a spus să scriu ceva, orice. M-am blocat, ce aș putea să spun? Să trag o concluzie? Nu vreau să trag linie acum și să formulez o concluzie (oricât mi-aș dori). Mai avem destul timp de petrecut împreună, vom mai trece împreună prin niște întâmplări. Am terminat prin a scrie că trebuie să ne bucurăm de timpul rămas din viața de student (știu, e banal, clișeistic). Sentimentul ciudat a venit la sfârșitul cursului când din obișnuință am spus: „ne vedem luni!”. Brusc, am realizat că nu ne vom vedea luni, la cursuri, ci ne vom vedea la primul examen/predare de proiect etc. Era un sentiment ciudat de nesiguranță, de anxietate pe care încă încerc să mi-l explic. Un sentiment ciudat de final, dar nu de finalitate. Cred că un motiv ar fi faptul că avem nevoie, în viețile noastre, de contactul cu celălalt, de întâlnirea cu el, de confirmarea acestei întâlniri.

Am urât clădirea gri a facultății, amfiteatrele friguroase și impersonale, băncile mâzgălite de timp, scările în formă de spirală, zilele când stăteam câte 10-12 ore în facultate, sesiunile, liftul din „epoca preistorică”. Și acum stau și devin melancolică pentru că se termină? Roxana, ai probleme?

Am spus, de curând, unui prieten că plâng destul de ușor, iar în condiții de stres nu funcționez tocmai rațional, așa că uite unde era explicația mea... Totul începe și se termină cumva...

Am realizat că experiența facultății a fost total diferită de ce mi-am imaginat eu. A fost imprevizibilă! Da, am urât clădirea, dar am ajuns să îndrăgesc profesorii (nu pe toți, să nu exagerăm). În primul an ni s-a spus să încercăm să redefinim relațiile pe care le avem, să construim peste ele sau să o luăm de la zero cu alți oameni. Acum realizez că am făcut acest lucru. Relațiile dintre noi s-au redefinit de la an la an, de la semestru la semestru, de la sesiune la sesiune. Am dezamăgit și am fost dezamăgită. Au fost certuri mai mult sau mai puțin argumentate, au fost excursii, ieșiri, plimbări și seri de lucru pentru proiecte sau învățat pentru examene.

Mi-au rămas întipărite în minte sfaturi ale unor oameni cu care am schimbat două cuvinte și m-au rănit cei pe care credeam că-i cunosc, dar și eu am rănit (cum am spus, dezamăgirile au fost de ambele părți, doar comunicarea e bidirecțională). Fiecare persoană întâlnită lasă o amprentă în viața noastră, mai mult sau mai puțin vizibilă. De multe ori nu ne dăm seama, nu realizăm la momentul oportun (din motive diverse),ci mult mai târziu - e concluzia pe săptămâna asta.

Plec cu ceva regrete din facultate, dar nu le înșir aici. Un lucru e sigur: sunt foarte multe amintiri plăcute , mulți oameni întâlniți, zeci de experiențe, multe dezamăgiri, sute de învățături, mii de întâmplări, de idei, multe legături, relații (de prietenie și numai) care vor rămâne și se vor sedimenta în timp...
Au mai rămas o sesiune, o ceremonie de absolvire, un banchet și o licența. Simplu și ușor!

Mi-am imaginat că voi plânge azi, dar știm cum stă treaba cu controlul emoțiilor. Aș vrea să știu ce se va întâmpla mai departe, dar pare imposibil...Acum știu doar că urmează o perioadă nu tocmai ușoară! Am mers pe jos spre cămin, jonglând cu propriile gânduri, amintiri...

Va urma....

Noi doi...

2010-04-18T00:47:00.003+03:00

M-am trezit greu ieri dimineață...brusc am simțit nevoia să contramandez totul, să rămân în pat, în lumea mea, dar el era acolo. Știa că mintea mea e în altă parte, că alte gânduri mă frământă. I-am mai aruncat o privire și în jumătate de ora eram gata de plecare. Mi-am promis de mult ziua asta...

Am plecat împreună, hoinărind fără țintă. Nu știam ce ne va aduce ziua asta, eram doar eu și el într-o dimineață caldă de aprilie. El a avut răbdare cu mine, a văzut Bucureștiul prin ochii mei. Am mers pe străzi aglomerate de zgomote și oameni ca apoi să ajungem pe străduțe înguste, măcinate de timp și griji. Am întâlnit oameni agitați care nu priveau în jurul lor, care se grăbeau fără a avea o țintă, alții erau la plimbare ca și noi, mai erau cupluri tinere de îndrăgostiți ce nu ieșeau din lumea lor. Auzeam frânturi de discuție pe care le completam în gând sau îmi imaginam cum au pornit. Le-am furat câteva secunde din viața lor.

În mod ciudat, orașul mi s-a părut liniștit, mai puțin aglomerat,mai puțin prăfuit, mai puțin măcinat de forfota cotidiană, poate pentru că eram cu el..Multe priviri s-au întors după noi, de fapt după el.. Am văzut aceleași locuri, dar noi chipuri, alte vitrine, alte priviri...

Ne-am întors după câteva ore, eu mulțumită că am reușit să fac ce mi-am propus, el cu bateriile descărcate.

Nu realizez cum trece timpul când sunt cu el, cu aparatul meu de fotografiat. Așa mi-am început ziua: doar eu cu aparatul de gât prin București... Da, știu, sufăr de animism!

Vineri...

2010-04-16T20:12:00.007+03:00

„Am zis tuturor celor care se torturează cu gânduri: gândește-te la viața ta care continuă minut cu minut; fiecare minut vine după altul; este deci posibil să traiești așa cum trăiești, pentru că tu trăiești...Totul se schimba, totul trece.” Alain, Propos sur le bonheur.

„Când faci ceva, trebuie s-o faci cu seriozitate, dar pe tine însuți nu trebuie să te iei în serios.” Margot Fonteyn.

„Trebuie să vedem nu numai ceea ce spune fiecare, dar încă mai mult, ce gândește fiecare și chiar și motivul fiecăruia de a gândi ceea ce gândește.” Cicero.

„Femeia trăiește, totuși, într-o perpetuă confuzie, pentru că trăiește într-o autodisimulare. O fată de 15 ani, în general, are mai multe secrete decât un bărbat bătrân și o femeie de 30 de ani are mai multe mistere decât un șef de stat.” Jose Ortega y Gasset

„Bărbații, în majoritatea lor, se îndrăgostesc cu ochii lor, femeiile cu urechile lor. Cuvintele pe care le spune un bărbat unei femei îi câștigă inima mai adesea decât felul în care arată el.” Leonard Shlain.

Melancolie?

2010-04-09T23:31:00.008+03:00

Acum o luna puteam sa vorbesc despre melancolie. Eram melancolica la gandul ca se termina facultatea, ca urmeaza noi si noi etape. Dar saptamana asta am realizat ca melacolia a disparut si treptat si-au facut loc nervii si agitatia sesiunii. Fiind ultimul an, sesiunea de (prima)vara incepe mai repede, adica pe 24 aprilie. Acum suntem in ceea ce se numeste presesiune. Au inceput sa se stranga muuuulte proiecte, licenta si calendarul examenelor se umple treptat. Cearcanele au revenit, orele de somn sunt din ce in ce mai putine, fuga dupa cursuri si materiale a inceput, dar si fuga dupa un strop de liniste, jumatate de ora pe care s-o petreci cu cineva drag sau pur si simplu s-o dormi sau sa faci total altceva decat proiecte/licenta/sesiune.

Dar trei ani de facultate au insemnat mult mai mult decat sesiune. Au insemnat visuri, dorinte, realizari, compromisuri, prieteni, certuri, despartiri, nopti albe. In primul an, in calitatea de studenta la Comunicare si Relatii Publice, am venit cu sute de asteptari, cu mii de scenarii, care acum nu mai inseamna nimic pentru ca "socotelile de acasa nu se potrivesc cu cele din targ". Am invatat mai tarziu ca trebuie sa las loc neprevazutului, imprevizibilului. Mi-a rezervat multe surprize facultatea (placute si neplacute). Pornind de la cursuri, profesori pana la colegi. Daca mi-ar fi spus cineva acum trei ani ca voi participa la Olimpiadele Comunicarii si echipa mea va castiga, as fi zis ca are probleme.

Sau daca cineva mi-ar fi spus ca o sa invat despre babilonieni si multe alte civilizatii vechi as fi zis "la ce-mi trebuie mie asta?" (inca incerc sa-mi dau seama :P). In schimb am invatat o istorie a comunicarii, teorii ale comunicarii. Am invatat depre importanta comunicarii nonverbale si a emotiilor in viata noastra. Cuvintele nu reprezinta tot. Adesea sunt mincinoase, oamenii spun lucruri pe care nu le simt, asta datorita transei urbane in care am intrat cu toti. Facem lucrurile mecanic si uitam de cei din jurul nostru, uitam de ceea ce simtim. Dar gesturile, privirea tradeaza emotiile, tradeaza intentiile noastre. Un gest, oricat de mic, valoreaza mai mult decat o mie de cuvinte. O privire genereaza mii de sensuri. Ochii sunt "cei care dau tonul". Comunicam cu fiecare parte a corpului nostru.
"Bine nu poti vedea decat cu sufletul, ceea ce este esential este invizibil pentru ochi"- Antoine de Saint-Exupery.

P.S. Cam asa arata camera de camin in sesiune/presesiune.

Data: 9 aprilie 2010, ora 03:10, a.m. - adica azi, pe la vreo 3 dimineata :D.

Primavara in Grozavesti...

2010-04-07T20:33:00.001+03:00

Un sentiment ciudat...

2010-04-06T00:31:00.000+03:00

In seara asta, fiind a doua zi de Paste, mi-am propus sa profit de putinul timp liber pe care il mai am. Am facut marea greseala de a descarca cateva poze. De aici a pornit totul, stau de ceva vreme si hoinaresc prin fotografi, vechi si noi. Revad chipuri cunoscute, momente placute sau nu...E inca un semnal de alarma ca timpul trece. Dar cum sa stea pe loc? Cand eram mica, traiam cu impresia ca vom avea ocazia sa retraim anumite clipe, ca vom ajunge la o varsta cand vom lua din nou totul de la capat si nu vom imbatrani asa usor. Aveam doar 4 ani...cata naivitate!

Ce sentiment ciudat iti dau fotografiile! Sunt niste franturi din viata noastra, mi se pare ciudat sa ma uit la niste poze facute ieri si sa realizez ca a trecut doar o zi. Parca azi lucrurile apar intr-o alta lumina, nu s-a schimbat nimic si parca totul e altfel. Ma uit la poze de acum cateva luni sau saptamani si am impresia ca au trecut ani. Fotografia iti arata ceea ce nu vezi pe moment, e un martor tacut...

Am mai scris intr-un post mai vechi despre fotografie si despre felul in care se vede realitatea prin lentila aparatului foto. N-am scris atunci despre sentimentul care il are cel fotografiaza. M-am simtit mereu atrasa de lumea aceasta, a fost si este o pasiune, mai mult sau mai putin explorata, dar pana acum cateva zile nu m-am gandit ce as simti daca cineva s-ar folosi de fotografiile mele fara acordul meu. Un sentiment ciudat de revolta m-a incercat cand mi-am recunoscut pozele folosite de altcineva ca fiind opera proprie.

Intrebare: " De ce ai folosit fotografiile ca fiind ale tale?"

Raspuns: " Tu mi le-ai dat. Nu mi-ai spus ca nu am voie sa le folosesc."

Touche!E un sentiment ciudat de egoism si revolta, ca atunci cand cineva iti umbla prin lucruri fara a cere voie, te simti usor atacat si realizezi ca nu ai cum sa te apari...sunt doar niste fotografii,nu? Atunci, de ce acest sentiment ciudat?

Cu ochii larg inchisi...

2010-03-24T00:10:00.003+02:00

Ma enerva linsitea, eram doar eu cu mine...Crengile copacilor aveau forme din ce in ce mai ciudate..noaptea era rece, ploaia imi grabea pasul, nu prea erau multe stele pe cer, iar luna era absenta...claxonul masinii se auzi din nou. Mi-am intors pentru a treia oara capul, dar nu puteam sa disting nimic in noapte. Mi-am continuat tematoare drumul si am dat, in sfarsit, de o strada luminata. Erau multe vitrine, fiecare spunea o poveste intr-un stil propriu. Teama disparuse, mergeam incet pentru a putea admira vitrinele. Una singura mi-a captat mai mult timp atentia...parca era compusa din amintiri, apartinea trecutului si totusi se incadra perfect in prezentul meu. Era magazinul unui papusar, iar vitrina era plina cu papusi cu ochii mari, albastri/verzi/negri/violeti, aveau haine de epoca, cu o atentie extraordinara la detalii, ba chiar erau si cateva fotografii. Ce familiare mi se pareau fotografiile..Pentru o fractiune de secunda am avut impresia ca manechinul din vitrina mi-a zambit si mi-a intins mana...m-am dat doi pasi inapoi si mi-am spus: "Roxana, de maine nu mai bei cafea! "..mi-am continuat drumul...nu stiam exact unde voi ajunge..Din nou s-a auzit nenorocitul ala de claxon, dar acum era foarte puternic, m-am intors si atunci am vazut masina, care se indrepta cu viteza mare spre mine...am deschis, speriata, ochii...VISEZ, visez, a fost doar un vis...

De curand am aflat ca omul nu poate trai fara vise. La un curs ni s-a spus ca visam in fiecare noapte, chiar daca nu ne aducem aminte. Visam cel putin o ora si jumatate, fara vise creierul uman cedeaza, moare.

Visul este o lume in care evadam fie ca vrem sau nu, este o lume a subconstientului nostru, unde nu exista reguli, nu exista timp, unde nimic nu depinde de nimic, nu exista logica...Este tot lumea noastra, o lume in/la care visam cu ochii larg inchisi. E lumea in care regulile de conduita, normele sociale sau autocontrolul sunt estompate. In lumea visului traim intens tot ceea ce reprimam pe parcursul zilei. Nimic nu are forma, sens..Este diferita de lumea la care visam cu ochii deschisi, deoarece visam si lucrurile pe care nu ni le dorim, lucruri care ne ingrozesc, ne sperie...E lumea in care cosmarul se transforma in basm si invers...

Countdown...

2010-03-03T21:53:00.006+02:00

"Astazi e 3 martie 2010, ziua in care au inceput pregatirile pentru absolvire", acestea au fost cuvintele care le-am scris pe foia de curs a unei prietene.

Imi propusem sa scriu despre zilele astea de primavara, dar cuvantul "absolvire" suna mult prea dur. Nu l-am pronuntat prea des in trei ani de facultate, dar astazi m-a "lovit" puternic.

Totul a inceput intr-o pauza, cand au intrat in amfiteatru doua persoane si au inceput sa intrebe despre festivitatea de absolvire, sa ne arate robe, invitatii, culori, mostre... Totul a devenit brusc adevarat. Ma gandeam la absolvire, dar nu-mi imaginam ca este atat de aproape. A devenit subiectul intregii zile, a inceput ORGANIZARE, s-au dezbatut strategiile, s-au impartit sarcinile, s-au trasat, in linii mari, tacticile, a inceput fuga dupa restaurante/pub-uri etc.

Cineva ne-a intrebat de ce am asteptat pana acum, dar nu am stiut ce sa raspundem. Poate am uitat sau am zis ca e timp sau nu am vrut sa constientizam ca se termina. Mi-au venit in minte primele zile din primul an. Incepeam sa ne cunosteam, sa aflam cu ce se mananca facultatea, prima sesiune, primul examen, primele petreceri, primele plecari...primele amintiri. Partea grea acum o sa inceapa...

So, this is it...primul post dintr-un lung sir al amintirilor.

Sesiune...

2010-01-21T00:33:00.002+02:00

"A inceput chinul examenelor!!!"....asta imi tot repet de la inceputul sesiunii, in fiecare dimineata cand ma trezesc prea devreme sa invat sau in fiecare seara cand stau pana tarziu sa lucrez la un proiect...astazi a fost primul...Ochii imi sunt impaienjeniti de somn si nu stiu cat de coerenta sunt in scris, dar am dat peste urmatorul mesaj care mi-a smuls un zambet si o lacrima...

"Dragii mei studenti dragi,
Ma uitam azi la examen la voi si eram deja trista la gandul ca anul viitor, pe vremea asta, n-am sa va mai vad chipurile zambitoare in banci. Vor fi alti copii, alti studenti de cunoscut, de "imblanzit" (a se vedea "Micul Print", episodul cu vulpea, ca tot ati avut un subiect legat de prietenie la examen). Insa, cu fiecare generatie, profesorul ramane mai bogat cu ceva (cu tot ceea ce a primit sufleteste de la studentii lui, cu toate cate le-a invatat de la ei sau cu ei) si mai sarac de el insusi (fiindca o parte le-a daruit-o lor, nevazut, necuprins in cuvinte sau lectii, ci numai in senzatia aceea de IMPREUNA, de la un curs sau un seminar reusit). Si mi-am dat seama ca IMPREUNA cu voi as vrea sa mai zabovesc putin (nu, nu, asta nu e o pledoarie ca sa dati la noi la master, ci e pur si simplu ceea ce am simtit azi privindu-va, incercand sa nu vad cum va priviti voi unii ... nu pe altii, ci lucrarile altora:). Sunteti anul meu jucaus si PR-ist si nebun si nins (asa sper, macar in iarna asta!) si-mi va fi dor sa scriu mailuri pe care sa le semnez, zambind din coltul gurii, "Diriga".
Sa treceti cu bine de sesiunea asta, sa aveti tihna pentru a asterne pe hartie capitolele pentru lucrarea de licenta si sa nu uitati ca suntem "un amestec de lut si visare / Cand pamantu-i prea greu, aripa tresare."
Cu tot gandul bun dintotdeauna,
Diriga."

E "profa de mentalitati" din anul 1 si "profa de antropologie" din anul 2, e profa de licenta a multora dintre noi, profa care ne-a dus in excursii (Sibiu, Medias, Sighisoara, Bulgaria, Alba), care ne-a facut sa ne cunoasteam mai bine, care a "luptat" pentru noi si care ne-a facut poze la examen, o persoana superba de la care am invatat foarte mult anii acestia (o sa urmeze un post despre asta). Parca deodata sesiunea nu e chiar asa chin...cu astfel de profi sesiunea se transforma din broscoiul cel raios intr-un print fermecator...

Chapeau bas, profa Cristina Bogdan!!!

Retrospectiv...!?

2010-01-06T19:44:00.007+02:00

Planurile de acasa nu se potrivesc niciodata cu cele din targ....Asa suna o vorba romaneasca si asa e....Au trecut Sarbatorile, pe care mi le-am imaginat intr-un fel, si au iesit cu totul diferit, dar intr-un sens bun ...A trecut 2009, a inceput 2010...

2009 - un an bun din unele puncte de vedere - ma refer aici la propria persoana - si mai putin bun pentru altii (se includ aici contextul economic, politic, social etc.)

2010 - se anunta a fi un an care ne pune la incercare din toate punctele de vedere. Putem sa-i facem fata? Vom vedea...

Planuri pentru 2010? Nu am...nici pentru 2009 nu am avut si m-am descurcat onorabil..:P..Pana acum, in 2010, s-au anuntat: o licenta, vreo 2 sesiuni, un master si privesc spre ce o sa vina....

Revelionul? Pana pe 28 dec am zis ca o sa merg in Bucuresti, dar un telefon neasteptat m-a dus pe 30 la Sibiu..

Drumul - ingrozitor de lung (7 ore), Sibiul - primitor, oamenii- superbi, rasete multe, glume, jocuri, plimbari...ploaie si inca ceva...care sa puna sangele in miscare...Asa am inceputul noul an...

CRACIUN....

2009-12-24T18:12:00.005+02:00

Azi e Ajunul Craciunului...

Timpul a zburat... mereu am iubit luna decembrie...mii de amintiri, sute de dorinte, zambete, bucurii, intelepciune, cadouri, visuri impartasite, mici miracole, miros de prajituri, brad impodobit si forfota in bucatarie...Casa se umple treptat de voie buna, zambete, glasuri de copii, chipuri senine care pentru cateva zile uite de tot si incearca sa traiasca diferit. Cineva foarte drag mi-a spus acum cateva zile " Magia Sarbatorilor nu inseamna altceva decat a-i avea pe cei dragi aproape si a putea sa te bucurii de compania lor, fara sa le ceri nimic, doar sa le daruiesti ce ai tu mai bun".

Asa ca, macar acum, sa-i acceptam pe cei dragi cu bune si rele, sa le fim alaturi si sa-i lasam sa ne fie alaturi.

Bucurati-va de Sarbatori cu inima de copil si savurati fiecare clipa!!!!

Have yourself a merry little Christmas,
Let your heart be light
From now on,
our troubles will be out of sight.

Parfum de copilarie...

2009-12-07T22:46:00.014+02:00

Ieri, am plecat în căutarea copilăriei. Am profitat de faptul că a fost o sărbatoare pe care am iubit-o de mică și care, nici până astăzi, nu și-a pierdut farmecul (Moș Nicolae). Am plecat să redescopăr locurile copilăriei. Am ajuns în parc, un parc pe care l-am vazut de atâtea ori, mereu la fel, mereu schimbat. Era plin de lume, decorat cu luminițe colorate și brăduți împodobiți. Părinti, bunici, copii, adolescenți, baieți și fete, tineri îndrăgostiți mișunau peste tot.

Am ajuns și la un parculeț al celor mici, un loc pe care îl iubeam în copilărie. Leagane, tobogane, mașinuțe colorate, ”gâze și pălării zburătoare", baloane colorate etc. erau asaltate de cei mici. M-am așezat într-un leagan (iubesc leaganele) și amintirile au început să curgă. În jurul meu totul se mișca, se crease o atmosfera de poveste învăluită în miros de vată pe băț și floricele, iar colindele și brăduții împodobiți completau perfect tabloul

Eu îmi aduc aminte de același parc, care în zilele de sărbătoare era mai frumos ca niciodată. Îmbraca alte haine, erau mai puține mașinării și ”pălării zburatoare”, dar erau concursuri organizate de personaje de desene animate. Mirosul de măr copt și zahăr caramelizat mă fascina și, bineînțeles, nu lipsea turta dulce. De fiecare dată îl convingeam pe tata să-mi cumpere. Aaaaa, și nu plecam fără un balon (pe care îl spărgeam până ajungeam acasă și plângeam dând vina pe balon). Îmi aduc aminte de escapadele de sfârșit de săptămână la teatru, la zoo, în parc, la bunici etc. Nu iertam niciun weekend, știam mereu că tata o să vină cu o propunere.

Mi-am continuat călătoria fără a face comparație între ”atunci” și ”acum”, doar lăsând amintirile să curgă. Mi s-au alăturat câțiva prieteni și ne-am plimbat fără a ne opri undeva, doar ”vizitând” locurile copilăriei noastre. Am lăsat puțin în urmă copilul din mine, care visa cu ochii deschiși la inocența copilăriei și am poposit în prezent.

Trebuie să mărturisesc: iubesc această periodă a anului și mereu gândul îmi fuge la copilărie.

Back...

2009-11-09T21:49:00.003+02:00

A trecut mult timp, prea mult timp…. Astazi mi-am spus: O sa scrii pe blog!!! Nu conteaza ca esti obosita, ca ai treaba, ca iti e somn, ca trebuie sa te trezesti devreme… indiferent ce se intmapla, tu o sa scrii pe blog.

Dap, am mustrari de constiinta! Mi-au trecut multe subiecte prin cap, s-au intamplat multe din vara pana acum…2 luni de tacere….. In apararea mea pot sa spun ca in tot acest timp m-am gandit (nu chiar 2 luni) sa dau o alta dimensiune blogului, sa scriu numai de anumite lucruri, sa-l fac mai impersonal, dar n-am ajuns la niciun rezultat. O sa scriu tot despre ceea ce mi se intampla mie, despre lucrurile importante sau lucrurile simple care imi fac ziua mai buna, mai frumoasa, mai interesanta.

Nu vreau sa scriu despre faptul ca am inceput facultatea sau ca sunt in ultimul an, ca am o lucrare de licenta de conceput(si nu prea am habar cum sa incep) sau ca lucrez de ceva vreme si e fain acolo, dar merg in fiecare zi si la facultate sau ca m-am mutat si e mult mai bine sau ca e epidemie de gripa porcina si lumea parca a innebunit sau ca mi-e dor de casa si doar ce m-am intors sau ca e campanie electorala si lista ar putea continua… Vreau sa vorbesc despre tacere.

Tacerea poate fi extraordinara, binevenita in anumite momente, poate fi complice la ceea ce facem, poate fi un raspuns, poate fi un punct de plecare si totodata un punct de intoarcere. Comunicam prin tacere. E greu de definit, e plina de semnificatii: taci pentru ca ai chef, pentru ca nu ai timp sa vorbesti, pentru ca nu ai ce spune, pentru ca doar tacand te poti auzi pe tine vorbind, taci pentru ca ascunzi ceva, taci pentru ca iubesti in secret, taci pentru ca nu poti sa vorbesti. Tacerea exprima multe, spune multe, vorbeste mult, prea mult, doar pentru cei care stiu si pot s-o asculte.

Nu am numarat niciodata momentele de tacere din timpul unei zile, momente cand vrei sa vorbesti si ceva te indeamna sa taci, cand simti ca trebuie sa taci… A, si bineinteles, stanjenitoarele momente de tacere, cand ai vrea sa spui ceva si te simti blocat. Si mai sunt momente cand tacerea pare naturala, vine de la sine si o o accepti fara sa intrebi nimic. Toate intr-o singura zi…

Again Turcia...

2009-08-19T22:40:00.009+03:00

A venit, in sfarsit, si ziua in care sa plecam in vacanta(un grup de vreo 18 persoane). Am pornit la drum cu o mie de ganduri, ideii, asteptari..destinatia: Turcia. Pe masura ce ma departam de Bucuresti toate problemele parca intrau in ceata (unde aveau sa ramana 12 zile). Anul trecut am fost tot in Turcia, dar in alte zone. Cum a fost anul acesta?

Drumul a fost mult mai lung, adaugam oboseala, ceva nervi si cateva stari de rau si rezultatul nu e greu de imaginat. Dar au urmat zile lungi de relaxare...cazarea in Kusadasi=impecabila, vremea,marea=superbe, mancarea=multa. M-am lovit pe strazi de turci agasanti ce se tineau ca scaiul dupa oameni si ii ispiteau cu mancare si ceaiuri pentru a intra in magazinele lor, tocmeala multa, agitatie, turisti dezorientati, haos pe strazi unde pietonii nu au prioritate indiferent pe unde ar traversa,un cer fara nori si un soare "dezlantuit". Au fost si plimbari(unele interesante, altele mai putin). Recomand: orasul Efes...

A urmat si Istanbul..un oras despre care nu stiu inca ce sa cred... Este imens, peste 16mil locuitori, femei acoperite de valuri, care parca ascund ceva, o istorie, o poveste..starzi cu un pavaj ireprosabil ce erau inghitite de mare, sute, mii, milioane de magazine, un MARE BAZAR, dar si multe file de istorie...Am vizitat Istanbulul (sau cel putin o particica din el) cu o harta, o carte cu obiectivele turistice, jetoane pentru metrou si ceva bunavointa. Pe langa un centru istoric care iti inlatura toate prejudecatile legate de turci, cu mii de turisti zilnic, exista o parte comerciala imensa si de aici Istanbulul traieste, se hraneste..vestitul aur turcesc, pielarie, marochinarie, hlavaua, carnea de miel, rahatul turces, baclavaua, prajituri de tot felul, cafeaua turceasaca etc.

Dimeneata, fiecare straduta era inundata de mirosuri diferite: cafea proaspat facuta, prajituri si produse de patiserie, mancare, porumb fiert/copt etc...

Mi-am imaginat mereu acest oras ca un furnicar: oamenii multi, agitati, care se tocmesc intr-o piata imensa, un amestec de civilizatii, mirosuri, idei, culori, ganduri, trairi, sentimente, religii, culturi. Acest amalgam exista, dar este unul oranizat ce a dat nastere unuia dintre cele mai mari orase din lume. Am nimerit si in anumite zone care aratau exact cum imi imaginam eu: oameni multi, grabiti, mirosuri grele, tarabe cu marfa de proasta calitate unde se amestecau hainele cu mancarea si produsele de igiena. Am ajuns pe niste stradute unde nu prea am vazut femei, ci doar grupuri multe de barbati, case cu tenciala cazuta, magazine putine si saracacioase..

Istanbulul este un oras cu o personalitate multipla, nu stii nicioada la ce sa te astepti de la el, are culoarea soarelui la asfintit si va fi mereu invaluit in mirosul de cafea proaspata si baclavale. Nu se odihneste niciodata, este mereu agitat, in miscare...

M-am intors cu urme de bronz, ceva suveniruri si intrebari care inca nu au raspuns...A trecut timpul izbitor de repede ("cu nesimtire"cum obisnuiesc sa spun) si acum sunt in fata calculatorului retraind acele zile cu zgomotul Bucurestiului pe fundal. Acelasi Bucuresti...

Seara de vara...

2009-07-26T00:23:00.004+03:00

Caldura m-a scos din sarite astazi. A fost jignitor de cald. Mergeam pe strada la 11:00a.m. si simteam cum picioarele parca se lipeau de asfaltul fierbinte. Spre seara s-a mai schimbat aerul(mult spre seara) si o veche prietena m-a scos la o plimbare. Ceea ce trebuia sa fie o plimbare de jumatate de ora s-a transformat in 3 ore. Timpul a trecut, ca de obicei, cu nerusinare si pe nisimtite. Am inceput sa ne simtim ca doua babe care isi povestesc tineretile de mult apuse. Noi am inceput sa ne amintim micile pozne din copilarie, iubirile din adolescenta, primii ani de liceu, certurile cu parintii, prieteniile stranse care care s-au legat inca de pe atunci. Ea mi-a spus un lucru frumos astazi:"Oricat de mult as sta intr-un oras si oricat de bine m-as adapta, cand ma intorc acasa parca ma simt completa. Orasul natal are un anume miros pe care doar tu il recunosti."

Are dreptate. Eu am atribuit oraselor culori si chiar personalitati, dar niciodata miros. Cred ca pentru fiecare dintre noi ACASA mirose diferit. Acest miros al orasului in care locuiesti se modeleaza dupa sentimentele care ti le trezeste acel oras. La fel se intampla si in cazul culorilor. De exemplu Bucuresti, pentru mine, cred ca are un miros netru, dar mereu i-am atribuit culoarea gri si sufera de personalitati multiple. Este un oras confuz care nu stie ce vrea, agitat, haotic, aglomerat etc. Dar acest oras mi-a deschis porti, m-a invatat sa am rabdare si mi-a scos in cale oameni frumosi(cum spune Dan Puric). E greu sa te dapatezi la nebunia asta, la aparenta indiferenta a oamenilor, dar nu trebui sa-l lasi sa te inchida in cercul rutinei si al prafului. Nu trebuie sa te daptezi la urat, ci sa scoti frumosul din urat...

Clujului i-am atribuit culoarea verede, deoarece acolo am simtit viata pulsand in fiecare colt. Are o personalite puternica, cu radacini stabile si stie exact ce vrea. Degaja un miros aparte, un amestec de vitalitate si energie.

ACASA e ACASA si mereu va fi ACASA. O alta culoare, un alt miros, o alta personalite... ACASA, pentru mine, mereu va avea culoarea albastru, un albastru deschis, care ma linisteste si ma domina. Mirosul specific(tot pentru mine) este cel de salcam inflorit sau tei, dar combina si mirosului propriei case cu cel al amintirilor, al celor dragi. Are o personalitate calma, transparenta si care,totodata, ma stapaneste inca de cum o intalnesc. Are o forta incredibila.

Daca stam bine si ne gandim pastram mirosuri si culori pentru fiecare perioada din viata noastra, pentru fiecare persoana. Vor fi mereu gesturi, priviri, cuvinte, arome, texturi, culori, melodii care ne vor aminti de ceva sau de cineva. Sunt lucruri stiute numai de noi, traite, ascunse sau dezvaluite, carora mereu le vom atribui senzatii, ideii, culori, mirosuri, sentimente...

Stropi de vacanta...

2009-07-13T20:28:00.005+03:00

Aseara mi-a tinut companie marea, care discuta frenetic cu soarele, in seara asta imi tine companie laptopul si un Bucuresti haotic si gri. Da, am ajuns vara asta la mare!
Joi dimineata, la rasaritul soarelui, ne-am adunat cativa prieteni, ne-am urcat in masina si am fugit spre mare. Drumul a fost placut si orele parca au zburat(mai ales cand dormi aproape tot drumul.:D). Am ajuns la ora la care plaja incepea sa prinda viata. Trecand peste micile/marile inconveniente legate de cazare ne-am instalat pe plaja. Plaja avea un miros specific, usor de recunoscut in fiecare an: se combina mirosul sarat al marii cu cel al cremelor folosite de cei din jur. Marea a fost la fel de primitoare ca in fiecare an. Inhalam aerul specific, imi era dor de el. M-am gasit analizand lumea din jurul meu: tineri parinti atenti cu ai lor copii, copii dornici de aventura, adolescenti galagiosi, cupluri indragostite, oameni varstnici cu ochii odihniti. Mai erau tineri pregatiti sa descopere tot ce ascundea marea, cu o doza mare de adrenalina, tinere pregatite sa fure tot soarele si care cochetau discret cu cei din jurul lor... si lista ar putea continua. Am urmat zile in care vremea se tinea de farse: ploaie, raze de soare, fulgere, curcubeu, tunete...Am incercat sa nu ne lasam prada plictiselii si sa ne gasim activitatii diverse. Ma linisteam privind furtuna, stropii de ploaie parca gadilau marea si ea tresarea aruncand valuri imense. Cerul se limpezea, iar soarele se lupta cu norii grei. Noi fugeam pe plaja si ne bucuram de cateva ceasuri de stat la soare. Apa marii era totusi calda si primitoare. Zilele au zburat, cu bune, cu rele, fara acces la prea multe informatii(nu am avut televizor sau net) si a venit ziua de luni. Dimineata ne-am dus sa ne luam "la revedere" de la mare, ne-am facut bagajele si am porinit spre casa. Eram calma, linistita, revigorata. Am luat cu noi urme de soare, scoici, amintiri multe si ne-am incarcat bateriile. Pe masura ce ne apropiam de Bucuresti isi faceau loc grijile, probleme care le-am abandonat fortat cand am plecat spre mare.
Ne-a intampinat un Bucuresti la fel de agitat, gri si prafuit. Oamenii erau la fel de grabiti, abatuti si nepasatori. Lucrurile isi urmeaza cursul firesc si de maine voi incercam sa reintru in ritmul lor, dar pastrand stropii acestei scurte vacante...

Ganduri de weekend...

2009-06-07T00:40:00.005+03:00

Am ajuns, in sfarsit, ACASA. Dupa o calatorie groaznica cu trenul, astazi ne-am urcat in masini si am plecat sa sarbatorim pe cineva drag noua (familiei). Familie, prieteni, copii si adulti...Am mers la vreo 30 km departare de oras, intr-un loc linistitor... o curte imensa, verdeata, flori, fructe si un soare sfidator. Locul s-a umplut repede de energia celor mici si zarva celor mari. Copiii erau gata sa caute, sa descopere mistere numai de ei stiute. Inventau jocuri, se suparau, se certau, iar dupa 5 minute se impacau si jocul devenea si mai antrenat. Adultii s-au desprins, treptat, din haosul grijilor si au inceput sa discute, sa se plimbe, sa danseze, sa uite de ei si sa priveasca la inocenta copiiilor. Adultii, pentru o scurta perioada de timp, redeveneau copii, iar copiii erau fascinati... Nimeni nu baga in seama oboseala sau caldura exagerata. Primul care a parasit petrecerea a fost soarele, apoi au inceput sa plece si prietenii si rudele. Treptat curtea s-a umplut de liniste. Un cer superb, un aer placut de seara si sunetul vag al unor pasari ne-au tinut companie pana am plecat. Atat de diferit de zgomotul orasului.... Ne-am urcat in masina si am pornit spre casa. Nimeni nu avea chef de vorba, oboseala isi spunea cuvantul. Am condus prin noaptea calda de iunie, gandinu-ma doar la drum si la orasul care avea sa ne intampine la fel de zgomotos sau poate, totusi, putin mai amortit din cauza noptii.

...Facultate...

2009-06-02T22:50:00.003+03:00

De pe 25 mai 2009 am intrat, oficial, in sesiunea de vara...:(...Nervi, agitatie, isterie, cursuri interminabile, ceva emotii la examenele dificile, furtuna, soare si iar ploaie.

E SESIUNE..o sa dureze cel putin pana pe 4 iunie 2009 ( greu examen), oficial se va termina pe 15 iunie 2009.

BAFTA!!!

5 O'clock TeaM si Olimpiadele Comunicarii

2009-05-24T01:46:00.001+03:00

Cum a fost…a fost genial. Vineri a fost premirea la Olimpiadele Comunicarii. Am ajuns acolo fara sa ma gandesc la vreun premiu, eram toate linstite. Am mers agale prin parcul Izvor pana la Palatul Parlamentului… din nou un PeRfect Timing pentru 5 O’clock TeaM. Atmosfera a fost destinsa, linistita, tensiunea prezenatrilor finale trecusera de cateva zile. Am intrat in sala si festivitatea a inceput. Simteam din nou emotii, teama, nerabdare…S-a ajuns si la proba de Relatii Publice, proba noastra. Echipa de pe locul 1 - 5 O’clock Team. Isterie, euforie, nebunie, tipete de fericire. Eram toate in picioare si in cateva secunde eram pe scena. Ne-am luat medaliile in primire tremurand de emotii, apoi mi s-a pus in microfon in mana(“Am crezut ca am scapat de discursuri pe ziua de azi” – mi-am spus in gand). Am multumit , cu vocea tremurand, tuturor celor care ne-au ajutat si sprijinit. Le-am multumit, bineinteles, reprezentatilor clientului nostru, Kaspersky Lab Romania, care au fost mereu langa noi. N-am stiut niciodata(pana acum) cat de important este sa existe o comunicare buna cu clientul si intre membrii echipei. Momentele acelea pareau ireale… Au urmat imbratisari, urari, felicitari si intr-un tarziu am ajuns la locurile noastre. Cand inca incercam sa ne revenim ne auzim din nou numele si suntem chemate pe scena: premiul pentru cea mai buna poveste de la inscrieri de pe blogul nostru, www.5oclocktm.wordpress.com. Un alt sir de felicitari, am baut un pahar de sampanie cu reprezentantii clientului, rasete, glume, fotogarfii… A fost ireal. Ne-am sunat parintii, prietenii, profii: multumiri, felicitari…o atmosfera de petrecere si parca nu ni se intampla noua… toate cinci pluteam…Am continuat petrecerea, impreuna cu celelalte echipe, pana tarziu.
O sa ne lipseasca Olimpiadele. O sa-mi fie dor de intalnirile care se prelungeau mereu mai mult decat trebuia, de convorbirile interminabile, de cantitatea de ceai consumata, de plimabrile noastre spontane, de cautarile chinuitoare de sloganuri, de orele pierdute de somn, de orele pierdute in fata calculatorului pentru niste diagrame si tabele. Si n-o sa uitam canapele incomode din masarda facultatii de Litere si nici intalnirile cu clientii sau vizitele de la Bianca acasa. N-o sa uit nici promisiunea mea: sa ma tin de acest blog…:D si nici emotiile acestor luni care s-au lipit de noi. Cu atat mai putin o sa uitam ziua de vineri, 22 mai 2009. Am mai spus: Olimpiadele au insemnat mult pentru noi(pe langa premiu). Au insemnat oameni extraordinari, prieteni noi, sentimente noi, emotii multe, tensiune, teama, cunoastere, ascultare, implicare si…comunicare.
A fost tare, a fost genial!!! Ne-am propus sa dam tot ce putem si asa am facut. Ne-am implicat 100% in proiect, dar nu neaparat pentru premiu, ci mai mult din respect pentru clientul nostru si pentru cei care ne-au incurajat. A meritat!

Retorica

2009-05-24T00:30:00.001+03:00

Vineri am avut de sustinut un discurs la Retorica...in fata unui amfiteatru plin...si pe langa asta erau toti colegii mei. Am zis ca o sa intru in pamant, dar n-a fost chiar asa de rau. Inceputul a fost greu si am cam stricat-o pe final...:D..Dar cam asta am scris in discursul meu. Am vorbit despre fotografie si comunicare.

"Inca din vremea lui Aristotel s-a stiut cum se poate pune realitatea intr-o cutie. Au dorit sa imortalizeze realitatea, sa suspende timpul. Ce nu s-a stiut atunci este ca prin acele mijloace rudimentare avea sa se contureze fotografia. “A desena cu lumina” au spus grecii atunci la a fotografia. Aceste desene cu lumina au fost realizate, rand pe rand, de diverse aparate masive, impunatoare, greu de utilizat. Erau aparate carora timpul le-a declarat razboi si le-a ingropat in istoria fotografiei. Astazi ele reprezinta un punct de plecare si totodata un punct de intoarcere.
Timpul a spus multe despre fotografie, oamenii au studiat-o. Pe multi i-a speriat, pe altii i-a fascinate. Lentila aparatului de fotografiat devine o oglinda updatata, mult mai puternica, ce contribuie la conturarea individualitatii oamenilor. Dar, pasind in contemporaneitate, oare nu este fotografia cea care vorbeste? Nu a devenit ea un intstrument de comunicare? Ba da. Rolurile s-au inversat. De ceva vreme, comunicarea nu mai este reprezentata de cuvinte, ci si de imagini, miros, atingere. Fotografia vorbeste despre oameni, locuri, obiecte, sentimente, obiceiuri, culturi, gesturi, idei etc. Ea suplineste avalansa cuvintelor.

.............................................................................

Ce nu au stiut cei din vremea lui Aristotel cand s-au gandit cum sa puna realitatea intr-o cutie este ca fotografia nu poate fi redusa la tacere si faptul ca, acest desen cu lumina (cum ii spuneau grecii), se va transforma intr-un instrument de comunicare indecent de puternic. Dar stim sa-l utilizam? Stim sa ascultam ceea ce comunica o fotografie?"

Weekend bulgaresc

2009-05-11T01:20:00.001+03:00

Cu ochii pe jumatate inchisi, cu simturile care s-au “imbatat” rapid cu mirosul cafelei de dimineata, am plecat hotarata spre taxi. Era 6 dimineata. Ne-am intalnit cu toti, 45 de oamnei, la autocar la 6:30. Colegi si prieteni, voie buna, simturi agile si chipuri nerabdatoare… cu o mica intarziere am pornit la drum, destinatia: Veliko Turnovo, Bulgaria. Cele trei ore de drum au trecut repede.
In Veliko Turnovo(vechea capitala a Bulgariei) ne-am lovit de caldura chinuitoare a inceputului de vara, dar am pornit incet sa descoperim. Sa descoperim oamenii, istoria, cetatea, strazile, orasul. Glume, scurte tachinari, rasete zgomotoase, discutii si chipuri senine…nu ne-au lipsit. Fotografii peste fotografii, o masa copioasa la un restaurant traditional, un hotel primitor ni s-au alaturat. Am urmat traseul strazilor inguste ale orasului si seara. Am asistat la un spectacol de lumini in partea vechea a orasului. Intorsi la hotel, am adormit tarziu, in noapte, dupa jocuri, glume, povesti, confesiuni… A doua zi a inceput devreme, am vizitat Arbanassi( foarte aproape de Veliko)… aceasi caldura naucitoare, aceasi energie molipsitoare, dar alte stradute macinate de timp.
Pe drumul de intoarcere ne-am oprit sa mai vizitam manastiri bulgaresti. Timpul, ca de obicei, nu s-a facut simtit, el a zburat pe langa noi. In Bucuresti nu a ajuns un autocar plin de oameni obositi, pe jumatate dormind, ci unul plin de oameni cantand, razand, glumind si planuind urmatoare excurie(desi era trecut de ora 22 si aveam putin ore de somn).
Se spune ca nu ne vom mai intalni cu anii facultatii, asa ca vrem sa profitam de ei cat putem si cineva drag nou (studentilor de la CRP, anul 2) ne-a spus astazi ca atunci cand pornim intr-o calatorie nu cautam sa descoperim doar o locatie, ci si oamenii care ne insotesc, calatorim cu oameni, printre oameni.
Am invatat multe in zile astea: pe langa faptul ca ne-am imbogatit cultura generala, ne-am raspuns la intrebari, am trecut peste bariera invizibila a bancilor facultatii si ne-am apropiat mai mult.
Zgomotul infernal al Bucurestiului se aude vag pe fundal in timp ce ma indrept spre casa, iar eu, in minte, fredonez ultima melodie din autocar. Nu simt inca oboseala.

1 MAI

2009-05-02T21:56:00.002+03:00

Acum inteleg perfect expresia:" Ca in Gara de Nord".

Dupa ce am asteptat la coada infernala ca sa-mi iau un bilet spre casa joi seara, am constatat ca mai erau 20 de minute pana cand pleca trenul meu. In gara era zarva mare: fiecare se lupta sa ajunga cat mai in fata la ghiseul de bilete. Normal ca era agitatie pentru ca vineri avea sa fie 1 MAI. Pe langa cei care se indreptau spre casele lor pentru sfarsitul de saptamana, mai erau si cei dornici de aventura. Tineri si nu numai, care mergeau fie la mare, fie la munte.

Dupa ce-am reusit sa ma desprind putin din zarva, m-am asezat pe o banca la 2 peroane departare de trenul care pleca in 10 minute spre Constanta. Aici trebuia sa ma intalnesc cu niste vechi prieteni. In timp ce asteptam, urmaream linistita valurile de oamenii care asteptau sa se urce in trenul spre Constanta si ma intrebam daca trenul are suficiente locuri pentru toti. Peronul era plin si ei inca veneau. Unii fara bagaje multe: un rucsac si hainele de pe ei, dar cu inima deschisa, cu ochii sclipindu-le de fericire, dornici de nepravazut si iubitori de spontaneitate. Altii cu genti voluminoase, cu chipurile ingrijorate, cu zambete usoare, cu ochii tematori sau fete plictisite. Unii imbracati sport, anticipand drumul lung care ii astepta si posibilitatea lipsei unui loc in tren, altii imbracti mult prea elengat pentru o drumetie la mare.

Plecau in grupuri. Erau Ei: agitatie, rasete, zarva multa si sticle de bere in bagaje. Totul pentru a le atrage atentia LOR( fetelor). Erau si ELE: mandre, cu sute de bagaje, cu zambete firave pe sub gene, incercand sa-i ignore pe Ei. Erau si grupuri mixte unde veselia era in toi. Si mai erau EL si EA, cei DOI indrgostiti care mergeau fie singuri, fie cu prieteni. Erau visatori, se priveau in ochii si se tineau de mana, dornici sa se integreze in "tablou" sau sa treaca nevazuti.

Asa cum banuiam trenul nu avea sufieciente locuri pentru toti, s-au vandut bilete si fara loc. Vagoanele erau ticsite cu oamenii. Probabil asa va arata si urmatorul tren spre mare.

Un alt tren pleca spre Predeal- Brasov. Aici erau mai putini, nu cu foarte mult, dar erau si mai linistiti. Dorinta, dinamismul li se citea pe chip. Bagajele erau vizibil mai multe, dar parca toti aveau ceva in comun: aceiasi inclinatie spre libertate si imprevizibil.

Calatori ambelor trenuri aveau o latura comuna: vroiau sa sarbatoreasca 1 Mai departe de casa si sa evadeze, nu neaparat experimentand ceva inedit.

Dupa 15 minute de asteptare apar si prietenii mei. Ne urcam in tren usor agitati de faptul ca suntem in intarziere. Trenul nostru pleaca agale din gara, destinatia: ACASA. 1 MAI cu prietenii si familia. Afara a inceput sa ploua usor, iar trenul prinde viteza, parasind Bucurestiul agitat si gri. Ma uitam ingandurata la formele ciudate care le luau picaturile de ploaie la contactul cu fereastra vagonului. Ma gandeam la evadare, la libertatea si la felul cum le asociez mereu cu ploaia. Trenul se deplaseaza si mai rapid, ploaia il loveste frenetic, iar eu m-am cufundat intr-o conversatie antrenanta cu ai mei prieteni.

un prim post..

2009-04-24T23:42:00.000+03:00

Nu am inteles acest fenomen al blogurilor pana cand nu m-am vazut nevoita sa lucrez cu ele si chiar sa postez. Fiind studenta la Comunicare si Relatii Publice am inteles este un mijloc de comunicare...Ei, si? Telefonul nu este tot un mijloc de comunicare?Ba da, dar blogul este un fel de jurnal pe internet...incerca cineva sa-mi explice. Dar eu tot nu sunt convinsa...:)

Acest blog este rezultatul unei promisiuni facute,nu in urma cu mult timp, unor dragi prietene. Prietene impreuna cu care am participat la Olimpiadele Comunicarii. Eram destul de nesigura in privinta participarii noastre si nu credeam ca vom ajunge in finala. Pe masura ce proiectul nostru prindea contur nesiguranta mea se risipea, dar era prea tarziu:promisiunea mea era facuta. Cand am plecat la drum, ca 5 O'clock TeaM, le-am promis ca daca ajungem in finala eu imi fac blog si o sa ma tin de el. Concluzie: acesta este primul meu post de pe blogul meu personal, deci 5 O'clock TeaM s-a calificat in finala.

Pe langa promisiunea pe care o onorez, acest blog mai reprezinta ceva. Este incercarea mea de a intelege experimentand, este promisiunea mea ca voi scrie...