Back...

A trecut mult timp, prea mult timp…. Astazi mi-am spus: O sa scrii pe blog!!! Nu conteaza ca esti obosita, ca ai treaba, ca iti e somn, ca trebuie sa te trezesti devreme… indiferent ce se intmapla, tu o sa scrii pe blog.

Dap, am mustrari de constiinta! Mi-au trecut multe subiecte prin cap, s-au intamplat multe din vara pana acum…2 luni de tacere….. In apararea mea pot sa spun ca in tot acest timp m-am gandit (nu chiar 2 luni) sa dau o alta dimensiune blogului, sa scriu numai de anumite lucruri, sa-l fac mai impersonal, dar n-am ajuns la niciun rezultat. O sa scriu tot despre ceea ce mi se intampla mie, despre lucrurile importante sau lucrurile simple care imi fac ziua mai buna, mai frumoasa, mai interesanta.

Nu vreau sa scriu despre faptul ca am inceput facultatea sau ca sunt in ultimul an, ca am o lucrare de licenta de conceput(si nu prea am habar cum sa incep) sau ca lucrez de ceva vreme si e fain acolo, dar merg in fiecare zi si la facultate sau ca m-am mutat si e mult mai bine sau ca e epidemie de gripa porcina si lumea parca a innebunit sau ca mi-e dor de casa si doar ce m-am intors sau ca e campanie electorala si lista ar putea continua… Vreau sa vorbesc despre tacere.

 Tacerea poate fi extraordinara, binevenita in anumite momente, poate fi complice la ceea ce facem, poate fi un raspuns, poate fi un punct de plecare si totodata un  punct de intoarcere. Comunicam prin tacere. E greu de definit, e plina de semnificatii: taci pentru ca ai chef, pentru ca nu ai timp sa vorbesti, pentru ca nu ai ce spune, pentru ca doar tacand te poti auzi pe tine vorbind, taci pentru ca ascunzi ceva, taci pentru ca iubesti in secret, taci pentru ca nu poti sa vorbesti. Tacerea exprima multe, spune multe, vorbeste mult, prea mult, doar pentru cei care stiu si pot s-o asculte.

Nu am numarat niciodata momentele de tacere din timpul unei zile, momente cand vrei sa vorbesti si ceva te indeamna sa taci, cand simti ca trebuie sa taci… A, si bineinteles, stanjenitoarele momente de tacere, cand ai vrea sa spui ceva  si te simti blocat. Si mai sunt momente cand tacerea pare naturala, vine de la sine si o o accepti fara sa intrebi nimic. Toate intr-o singura zi…

Again Turcia...

A venit, in sfarsit, si ziua in care sa plecam in vacanta(un grup de vreo 18 persoane). Am pornit la drum cu o mie de ganduri, ideii, asteptari..destinatia: Turcia. Pe masura ce ma departam de Bucuresti toate problemele parca intrau in ceata (unde aveau sa ramana 12 zile). Anul trecut am fost tot in Turcia, dar in alte zone. Cum a fost anul acesta?

Drumul a fost mult mai lung, adaugam oboseala, ceva nervi si cateva stari de rau si rezultatul nu e greu de imaginat. Dar au urmat zile lungi de relaxare...cazarea in Kusadasi=impecabila, vremea,marea=superbe, mancarea=multa. M-am lovit pe strazi de turci agasanti ce se tineau ca scaiul dupa oameni si ii ispiteau cu mancare si ceaiuri pentru a intra in magazinele lor, tocmeala multa, agitatie, turisti dezorientati, haos pe strazi unde pietonii nu au prioritate indiferent pe unde ar traversa,un cer fara nori si un soare "dezlantuit". Au fost si plimbari(unele interesante, altele mai putin). Recomand: orasul Efes...

A urmat si Istanbul..un oras despre care nu stiu inca ce sa cred... Este imens, peste 16mil locuitori, femei acoperite de valuri, care parca ascund ceva, o istorie, o poveste..starzi cu un pavaj ireprosabil ce erau inghitite de mare, sute, mii, milioane de magazine, un MARE BAZAR, dar si multe file de istorie...Am vizitat Istanbulul (sau cel putin o particica din el) cu o harta, o carte cu obiectivele turistice, jetoane pentru metrou si ceva bunavointa. Pe langa un centru istoric care iti inlatura toate prejudecatile legate de turci, cu mii de turisti zilnic, exista o parte comerciala imensa si de aici Istanbulul traieste, se hraneste..vestitul aur turcesc, pielarie, marochinarie, hlavaua, carnea de miel, rahatul turces, baclavaua, prajituri de tot felul, cafeaua turceasaca etc.

Dimeneata, fiecare straduta era inundata de mirosuri diferite: cafea proaspat facuta, prajituri si produse de patiserie, mancare, porumb fiert/copt etc...

Mi-am imaginat mereu acest oras ca un furnicar: oamenii multi, agitati, care se tocmesc intr-o piata imensa, un amestec de civilizatii, mirosuri, idei, culori, ganduri, trairi, sentimente, religii, culturi. Acest amalgam exista, dar este unul oranizat ce a dat nastere unuia dintre cele mai mari orase din lume. Am nimerit si in anumite zone care aratau exact cum imi imaginam eu: oameni multi, grabiti, mirosuri grele, tarabe cu marfa de proasta calitate unde se amestecau hainele cu mancarea si produsele de igiena. Am ajuns pe niste stradute unde nu prea am vazut femei, ci doar grupuri multe de barbati, case cu tenciala cazuta, magazine putine si saracacioase..

Istanbulul este un oras cu o personalitate multipla, nu stii nicioada la ce sa te astepti de la el, are culoarea soarelui la asfintit si va fi mereu invaluit in mirosul de cafea proaspata si baclavale. Nu se odihneste niciodata, este mereu agitat, in miscare...

M-am intors cu urme de bronz, ceva suveniruri si intrebari care inca nu au raspuns...A trecut timpul izbitor de repede ("cu nesimtire"cum obisnuiesc sa spun) si acum sunt in fata calculatorului retraind acele zile cu zgomotul Bucurestiului pe fundal. Acelasi Bucuresti...

Seara de vara...

Caldura m-a scos din sarite astazi. A fost jignitor de cald. Mergeam pe strada la 11:00a.m. si simteam cum picioarele parca se lipeau de asfaltul fierbinte. Spre seara s-a mai schimbat aerul(mult spre seara) si o veche prietena m-a scos la o plimbare. Ceea ce trebuia sa fie o plimbare de jumatate de ora s-a transformat in 3 ore. Timpul a trecut, ca de obicei, cu nerusinare si pe nisimtite. Am inceput sa ne simtim ca doua babe care isi povestesc tineretile de mult apuse. Noi am inceput sa ne amintim micile pozne din copilarie, iubirile din adolescenta, primii ani de liceu, certurile cu parintii, prieteniile stranse care care s-au legat inca de pe atunci. Ea mi-a spus un lucru frumos astazi:"Oricat de mult as sta intr-un oras si oricat de bine m-as adapta, cand ma intorc acasa parca ma simt completa. Orasul natal are un anume miros pe care doar tu il recunosti."

Are dreptate. Eu am atribuit oraselor culori si chiar personalitati, dar niciodata miros. Cred ca pentru fiecare dintre noi ACASA mirose diferit. Acest miros al orasului in care locuiesti se modeleaza dupa sentimentele care ti le trezeste acel oras. La fel se intampla si in cazul culorilor. De exemplu Bucuresti, pentru mine, cred ca are un miros netru, dar mereu i-am atribuit culoarea gri si sufera de personalitati multiple. Este un oras confuz care nu stie ce vrea, agitat, haotic, aglomerat etc. Dar acest oras mi-a deschis porti, m-a invatat sa am rabdare si mi-a scos in cale oameni frumosi(cum spune Dan Puric). E greu sa te dapatezi la nebunia asta, la aparenta indiferenta a oamenilor, dar nu trebui sa-l lasi sa te inchida in cercul rutinei si al prafului. Nu trebuie sa te daptezi la urat, ci sa scoti frumosul din urat...

Clujului i-am atribuit culoarea verede, deoarece acolo am simtit viata pulsand in fiecare colt. Are o personalite puternica, cu radacini stabile si stie exact ce vrea. Degaja un miros aparte, un amestec de vitalitate si energie.

ACASA e ACASA si mereu va fi ACASA. O alta culoare, un alt miros, o alta personalite... ACASA, pentru mine, mereu va avea culoarea albastru, un albastru deschis, care ma linisteste si ma domina. Mirosul specific(tot pentru mine) este cel de salcam inflorit sau tei, dar combina si mirosului propriei case cu cel al amintirilor, al celor dragi. Are o personalitate calma, transparenta si care,totodata, ma stapaneste inca de cum o intalnesc. Are o forta incredibila.

Daca stam bine si ne gandim pastram mirosuri si culori pentru fiecare perioada din viata noastra, pentru fiecare persoana. Vor fi mereu gesturi, priviri, cuvinte, arome, texturi, culori, melodii care ne vor aminti de ceva sau de cineva. Sunt lucruri stiute numai de noi, traite, ascunse sau dezvaluite, carora mereu le vom atribui senzatii, ideii, culori, mirosuri, sentimente...

Stropi de vacanta...

Aseara mi-a tinut companie marea, care discuta frenetic cu soarele, in seara asta imi tine companie laptopul si un Bucuresti haotic si gri. Da, am ajuns vara asta la mare!
Joi dimineata, la rasaritul soarelui, ne-am adunat cativa prieteni, ne-am urcat in masina si am fugit spre mare. Drumul a fost placut si orele parca au zburat(mai ales cand dormi aproape tot drumul.:D). Am ajuns la ora la care plaja incepea sa prinda viata. Trecand peste micile/marile inconveniente legate de cazare ne-am instalat pe plaja. Plaja avea un miros specific, usor de recunoscut in fiecare an: se combina mirosul sarat al marii cu cel al cremelor folosite de cei din jur. Marea a fost la fel de primitoare ca in fiecare an. Inhalam aerul specific, imi era dor de el. M-am gasit analizand lumea din jurul meu: tineri parinti atenti cu ai lor copii, copii dornici de aventura, adolescenti galagiosi, cupluri indragostite, oameni varstnici cu ochii odihniti. Mai erau tineri pregatiti sa descopere tot ce ascundea marea, cu o doza mare de adrenalina, tinere pregatite sa fure tot soarele si care cochetau discret cu cei din jurul lor... si lista ar putea continua. Am urmat zile in care vremea se tinea de farse: ploaie, raze de soare, fulgere, curcubeu, tunete...Am incercat sa nu ne lasam prada plictiselii si sa ne gasim activitatii diverse. Ma linisteam privind furtuna, stropii de ploaie parca gadilau marea si ea tresarea aruncand valuri imense. Cerul se limpezea, iar soarele se lupta cu norii grei. Noi fugeam pe plaja si ne bucuram de cateva ceasuri de stat la soare. Apa marii era totusi calda si primitoare. Zilele au zburat, cu bune, cu rele, fara acces la prea multe informatii(nu am avut televizor sau net) si a venit ziua de luni. Dimineata ne-am dus sa ne luam "la revedere" de la mare, ne-am facut bagajele si am porinit spre casa. Eram calma, linistita, revigorata. Am luat cu noi urme de soare, scoici, amintiri multe si ne-am incarcat bateriile. Pe masura ce ne apropiam de Bucuresti isi faceau loc grijile, probleme care le-am abandonat fortat cand am plecat spre mare.
Ne-a intampinat un Bucuresti la fel de agitat, gri si prafuit. Oamenii erau la fel de grabiti, abatuti si nepasatori. Lucrurile isi urmeaza cursul firesc si de maine voi incercam sa reintru in ritmul lor, dar pastrand stropii acestei scurte vacante...

Ganduri de weekend...

Am ajuns, in sfarsit, ACASA. Dupa o calatorie groaznica cu trenul, astazi ne-am urcat in masini si am plecat sa sarbatorim pe cineva drag noua (familiei). Familie, prieteni, copii si adulti...Am mers la vreo 30 km departare de oras, intr-un loc linistitor... o curte imensa, verdeata, flori, fructe si un soare sfidator. Locul s-a umplut repede de energia celor mici si zarva celor mari. Copiii erau gata sa caute, sa descopere mistere numai de ei stiute. Inventau jocuri, se suparau, se certau, iar dupa 5 minute se impacau si jocul devenea si mai antrenat. Adultii s-au desprins, treptat, din haosul grijilor si au inceput sa discute, sa se plimbe, sa danseze, sa uite de ei si sa priveasca la inocenta copiiilor. Adultii, pentru o scurta perioada de timp, redeveneau copii, iar copiii erau fascinati... Nimeni nu baga in seama oboseala sau caldura exagerata. Primul care a parasit petrecerea a fost soarele, apoi au inceput sa plece si prietenii si rudele. Treptat curtea s-a umplut de liniste. Un cer superb, un aer placut de seara si sunetul vag al unor pasari ne-au tinut companie pana am plecat. Atat de diferit de zgomotul orasului.... Ne-am urcat in masina si am pornit spre casa. Nimeni nu avea chef de vorba, oboseala isi spunea cuvantul. Am condus prin noaptea calda de iunie, gandinu-ma doar la drum si la orasul care avea sa ne intampine la fel de zgomotos sau poate, totusi, putin mai amortit din cauza noptii.