5 O'clock TeaM si Olimpiadele Comunicarii

Cum a fost…a fost genial. Vineri a fost premirea la Olimpiadele Comunicarii. Am ajuns acolo fara sa ma gandesc la vreun premiu, eram toate linstite. Am mers agale prin parcul Izvor pana la Palatul Parlamentului… din nou un PeRfect Timing pentru 5 O’clock TeaM. Atmosfera a fost destinsa, linistita, tensiunea prezenatrilor finale trecusera de cateva zile. Am intrat in sala si festivitatea a inceput. Simteam din nou emotii, teama, nerabdare…S-a ajuns si la proba de Relatii Publice, proba noastra. Echipa de pe locul 1 - 5 O’clock Team. Isterie, euforie, nebunie, tipete de fericire. Eram toate in picioare si in cateva secunde eram pe scena. Ne-am luat medaliile in primire tremurand de emotii, apoi mi s-a pus in microfon in mana(“Am crezut ca am scapat de discursuri pe ziua de azi” – mi-am spus in gand). Am multumit , cu vocea tremurand, tuturor celor care ne-au ajutat si sprijinit. Le-am multumit, bineinteles, reprezentatilor clientului nostru, Kaspersky Lab Romania, care au fost mereu langa noi. N-am stiut niciodata(pana acum) cat de important este sa existe o comunicare buna cu clientul si intre membrii echipei. Momentele acelea pareau ireale… Au urmat imbratisari, urari, felicitari si intr-un tarziu am ajuns la locurile noastre. Cand inca incercam sa ne revenim ne auzim din nou numele si suntem chemate pe scena: premiul pentru cea mai buna poveste de la inscrieri de pe blogul nostru, www.5oclocktm.wordpress.com. Un alt sir de felicitari, am baut un pahar de sampanie cu reprezentantii clientului, rasete, glume, fotogarfii… A fost ireal. Ne-am sunat parintii, prietenii, profii: multumiri, felicitari…o atmosfera de petrecere si parca nu ni se intampla noua… toate cinci pluteam…Am continuat petrecerea, impreuna cu celelalte echipe, pana tarziu. 
O sa ne lipseasca Olimpiadele. O sa-mi fie dor de intalnirile care se prelungeau mereu mai mult decat trebuia, de convorbirile interminabile, de cantitatea de ceai consumata, de plimabrile noastre spontane, de cautarile chinuitoare de sloganuri, de orele pierdute de somn, de orele pierdute in fata calculatorului pentru niste diagrame si tabele. Si n-o sa uitam canapele incomode din masarda facultatii de Litere si nici intalnirile cu clientii sau vizitele de la Bianca acasa. N-o sa uit nici promisiunea mea: sa ma tin de acest blog…:D si nici emotiile acestor luni care s-au lipit de noi. Cu atat mai putin o sa uitam ziua de vineri, 22 mai 2009. Am mai spus: Olimpiadele au insemnat mult pentru noi(pe langa premiu). Au insemnat oameni extraordinari, prieteni noi, sentimente noi, emotii multe, tensiune, teama, cunoastere, ascultare, implicare si…comunicare. 
A fost tare, a fost genial!!! Ne-am propus sa dam tot ce putem si asa am facut. Ne-am implicat 100% in proiect, dar nu neaparat pentru premiu, ci mai mult din respect pentru clientul nostru si pentru cei care ne-au incurajat. A meritat!

Retorica

Vineri am avut de sustinut un discurs la Retorica...in fata unui amfiteatru plin...si pe langa asta erau toti colegii mei. Am zis ca o sa intru in pamant, dar n-a fost chiar asa de rau. Inceputul a fost greu si am cam stricat-o pe final...:D..Dar cam asta am scris in discursul meu. Am vorbit despre fotografie si comunicare.

"Inca din vremea lui Aristotel s-a stiut cum se poate pune realitatea intr-o cutie. Au dorit sa imortalizeze realitatea, sa suspende timpul. Ce nu s-a stiut atunci este ca prin acele mijloace rudimentare avea sa se contureze fotografia. “A desena cu lumina” au spus grecii atunci la a fotografia. Aceste desene cu lumina au fost realizate, rand pe rand, de diverse aparate masive, impunatoare, greu de utilizat. Erau aparate carora timpul le-a declarat razboi si le-a ingropat in istoria fotografiei. Astazi ele reprezinta un punct de plecare si totodata un punct de intoarcere. 
Timpul a spus multe despre fotografie, oamenii au studiat-o. Pe multi i-a speriat, pe altii i-a fascinate. Lentila aparatului de fotografiat devine o oglinda updatata, mult mai puternica, ce contribuie la conturarea individualitatii oamenilor. Dar, pasind in contemporaneitate, oare nu este fotografia cea care vorbeste? Nu a devenit ea un intstrument de comunicare? Ba da. Rolurile s-au inversat. De ceva vreme, comunicarea nu mai este reprezentata de cuvinte, ci si de imagini, miros, atingere. Fotografia vorbeste despre oameni, locuri, obiecte, sentimente, obiceiuri, culturi, gesturi, idei etc. Ea suplineste avalansa cuvintelor.

.............................................................................

Ce nu au stiut cei din vremea lui Aristotel cand s-au gandit cum sa puna realitatea intr-o cutie este ca fotografia nu poate fi redusa la tacere si faptul ca, acest desen cu lumina (cum ii spuneau grecii), se va transforma intr-un instrument de comunicare indecent de puternic. Dar stim sa-l utilizam? Stim sa ascultam ceea ce comunica o fotografie?"

Weekend bulgaresc

Cu ochii pe jumatate inchisi, cu simturile care s-au “imbatat” rapid cu mirosul cafelei de dimineata, am plecat hotarata spre taxi. Era 6 dimineata. Ne-am intalnit cu toti, 45 de oamnei, la autocar la 6:30. Colegi si prieteni, voie buna, simturi agile si chipuri nerabdatoare… cu o mica intarziere am pornit la drum, destinatia: Veliko Turnovo, Bulgaria. Cele trei ore de drum au trecut repede. 
In Veliko Turnovo(vechea capitala a Bulgariei) ne-am lovit de caldura chinuitoare a inceputului de vara, dar am pornit incet sa descoperim. Sa descoperim oamenii, istoria, cetatea, strazile, orasul. Glume, scurte tachinari, rasete zgomotoase, discutii si chipuri senine…nu ne-au lipsit. Fotografii peste fotografii, o masa copioasa la un restaurant traditional, un hotel primitor ni s-au alaturat. Am urmat traseul strazilor inguste ale orasului si seara. Am asistat la un spectacol de lumini in partea vechea a orasului. Intorsi la hotel, am adormit tarziu, in noapte, dupa jocuri, glume, povesti, confesiuni… A doua zi a inceput devreme, am vizitat Arbanassi( foarte aproape de Veliko)… aceasi caldura naucitoare, aceasi energie molipsitoare, dar alte stradute macinate de timp. 
Pe drumul de intoarcere ne-am oprit sa mai vizitam manastiri bulgaresti. Timpul, ca de obicei, nu s-a facut simtit, el a zburat pe langa noi. In Bucuresti nu a ajuns un autocar plin de oameni obositi, pe jumatate dormind, ci unul plin de oameni cantand, razand, glumind si planuind urmatoare excurie(desi era trecut de ora 22 si aveam putin ore de somn). 
Se spune ca nu ne vom mai intalni cu anii facultatii, asa ca vrem sa profitam de ei cat putem si cineva drag nou (studentilor de la CRP, anul 2) ne-a spus astazi ca atunci cand pornim intr-o calatorie nu cautam sa descoperim doar o locatie, ci si oamenii care ne insotesc, calatorim cu oameni, printre oameni.  
 Am invatat multe in zile astea: pe langa faptul ca ne-am imbogatit cultura generala, ne-am raspuns la intrebari, am trecut peste bariera invizibila a bancilor facultatii si ne-am apropiat mai mult. 
Zgomotul infernal al Bucurestiului se aude vag pe fundal in timp ce ma indrept spre casa, iar eu, in minte, fredonez ultima melodie din autocar. Nu simt inca oboseala. 

1 MAI

Acum inteleg perfect expresia:" Ca in Gara de Nord".

Dupa ce am asteptat la coada infernala ca sa-mi iau un bilet spre casa joi seara, am constatat ca mai erau 20 de minute pana cand pleca trenul meu. In gara era zarva mare: fiecare se lupta sa ajunga cat mai in fata la ghiseul de bilete. Normal ca era agitatie pentru ca vineri avea sa fie 1 MAI. Pe langa cei care se indreptau spre casele lor pentru sfarsitul de saptamana, mai erau si cei dornici de aventura. Tineri si nu numai, care mergeau fie la mare, fie la munte.

Dupa ce-am reusit sa ma desprind putin din zarva, m-am asezat pe o banca la 2 peroane departare de trenul care pleca in 10 minute spre Constanta. Aici trebuia sa ma intalnesc cu niste vechi prieteni. In timp ce asteptam, urmaream linistita valurile de oamenii care asteptau sa se urce in trenul spre Constanta si ma intrebam daca trenul are suficiente locuri pentru toti. Peronul era plin si ei inca veneau. Unii fara bagaje multe: un rucsac si hainele de pe ei, dar cu inima deschisa, cu ochii sclipindu-le de fericire, dornici de nepravazut si iubitori de spontaneitate. Altii cu genti voluminoase, cu chipurile ingrijorate, cu zambete usoare, cu ochii tematori sau fete plictisite. Unii imbracati sport, anticipand drumul lung care ii astepta si posibilitatea lipsei unui loc in tren, altii imbracti mult prea elengat pentru o drumetie la mare.

Plecau in grupuri. Erau Ei: agitatie, rasete, zarva multa si sticle de bere in bagaje. Totul pentru a le atrage atentia LOR( fetelor). Erau si ELE: mandre, cu sute de bagaje, cu zambete firave pe sub gene, incercand sa-i ignore pe Ei. Erau si grupuri mixte unde veselia era in toi. Si mai erau EL si EA, cei DOI indrgostiti care mergeau fie singuri, fie cu prieteni. Erau visatori, se priveau in ochii si se tineau de mana, dornici sa se integreze in "tablou" sau sa treaca nevazuti.

Asa cum banuiam trenul nu avea sufieciente locuri pentru toti, s-au vandut bilete si fara loc. Vagoanele erau ticsite cu oamenii. Probabil asa va arata si urmatorul tren spre mare.

Un alt tren pleca spre Predeal- Brasov. Aici erau mai putini, nu cu foarte mult, dar erau si mai linistiti. Dorinta, dinamismul li se citea pe chip. Bagajele erau vizibil mai multe, dar parca toti aveau ceva in comun: aceiasi inclinatie spre libertate si imprevizibil. 

Calatori ambelor trenuri aveau o latura comuna: vroiau sa sarbatoreasca 1 Mai departe de casa si sa evadeze, nu neaparat experimentand ceva inedit.

Dupa 15 minute de asteptare apar si prietenii mei. Ne urcam in tren usor agitati de faptul ca suntem in intarziere. Trenul nostru pleaca agale din gara, destinatia: ACASA. 1 MAI cu prietenii si familia. Afara a inceput sa ploua usor, iar trenul prinde viteza, parasind Bucurestiul agitat si gri. Ma uitam ingandurata la formele ciudate care le luau picaturile de ploaie la contactul cu fereastra vagonului. Ma gandeam la evadare, la libertatea si la felul cum le asociez mereu cu ploaia. Trenul se deplaseaza si mai rapid, ploaia il loveste frenetic, iar eu m-am cufundat intr-o conversatie antrenanta cu ai mei prieteni.