De o săptămână mă tot lovesc de speech-uri de despărțire. Se spune că sunt semne peste tot așa că îmi e imposibil să nu realizez că cei trei ani de facultate se apropie de sfârșit. Astăzi a fost ultima zi de cursuri...Impresii? Sincer, nu știu...totul pare blurat. Astăzi am fost mulți în sala de curs, mai mulți decât de obicei. Fiecare era preocupat de altceva, era în lumea lui și totuși conștientizam că e ultima zi de cursuri. Am făcut poze, ne-am amintit...La ultimul curs am primit o foaie și mi s-a spus să scriu ceva, orice. M-am blocat, ce aș putea să spun? Să trag o concluzie? Nu vreau să trag linie acum și să formulez o concluzie (oricât mi-aș dori). Mai avem destul timp de petrecut împreună, vom mai trece împreună prin niște întâmplări. Am terminat prin a scrie că trebuie să ne bucurăm de timpul rămas din viața de student (știu, e banal, clișeistic). Sentimentul ciudat a venit la sfârșitul cursului când din obișnuință am spus: „ne vedem luni!”. Brusc, am realizat că nu ne vom vedea luni, la cursuri, ci ne vom vedea la primul examen/predare de proiect etc. Era un sentiment ciudat de nesiguranță, de anxietate pe care încă încerc să mi-l explic. Un sentiment ciudat de final, dar nu de finalitate. Cred că un motiv ar fi faptul că avem nevoie, în viețile noastre, de contactul cu celălalt, de întâlnirea cu el, de confirmarea acestei întâlniri.
Am urât clădirea gri a facultății, amfiteatrele friguroase și impersonale, băncile mâzgălite de timp, scările în formă de spirală, zilele când stăteam câte 10-12 ore în facultate, sesiunile, liftul din „epoca preistorică”. Și acum stau și devin melancolică pentru că se termină? Roxana, ai probleme?
Am spus, de curând, unui prieten că plâng destul de ușor, iar în condiții de stres nu funcționez tocmai rațional, așa că uite unde era explicația mea... Totul începe și se termină cumva...
Am realizat că experiența facultății a fost total diferită de ce mi-am imaginat eu. A fost imprevizibilă! Da, am urât clădirea, dar am ajuns să îndrăgesc profesorii (nu pe toți, să nu exagerăm). În primul an ni s-a spus să încercăm să redefinim relațiile pe care le avem, să construim peste ele sau să o luăm de la zero cu alți oameni. Acum realizez că am făcut acest lucru. Relațiile dintre noi s-au redefinit de la an la an, de la semestru la semestru, de la sesiune la sesiune. Am dezamăgit și am fost dezamăgită. Au fost certuri mai mult sau mai puțin argumentate, au fost excursii, ieșiri, plimbări și seri de lucru pentru proiecte sau învățat pentru examene.
Mi-au rămas întipărite în minte sfaturi ale unor oameni cu care am schimbat două cuvinte și m-au rănit cei pe care credeam că-i cunosc, dar și eu am rănit (cum am spus, dezamăgirile au fost de ambele părți, doar comunicarea e bidirecțională). Fiecare persoană întâlnită lasă o amprentă în viața noastră, mai mult sau mai puțin vizibilă. De multe ori nu ne dăm seama, nu realizăm la momentul oportun (din motive diverse),ci mult mai târziu - e concluzia pe săptămâna asta.
Plec cu ceva regrete din facultate, dar nu le înșir aici. Un lucru e sigur: sunt foarte multe amintiri plăcute , mulți oameni întâlniți, zeci de experiențe, multe dezamăgiri, sute de învățături, mii de întâmplări, de idei, multe legături, relații (de prietenie și numai) care vor rămâne și se vor sedimenta în timp...
Au mai rămas o sesiune, o ceremonie de absolvire, un banchet și o licența. Simplu și ușor!
Mi-am imaginat că voi plânge azi, dar știm cum stă treaba cu controlul emoțiilor. Aș vrea să știu ce se va întâmpla mai departe, dar pare imposibil...Acum știu doar că urmează o perioadă nu tocmai ușoară! Am mers pe jos spre cămin, jonglând cu propriile gânduri, amintiri...
Va urma....
