CRACIUN....

Azi e Ajunul Craciunului...

Timpul a zburat... mereu am iubit luna decembrie...mii de amintiri, sute de dorinte, zambete, bucurii, intelepciune, cadouri, visuri impartasite, mici miracole, miros de prajituri, brad impodobit si forfota in bucatarie...Casa se umple treptat de voie buna, zambete, glasuri de copii, chipuri senine care pentru cateva zile uite de tot si incearca sa traiasca diferit. Cineva foarte drag mi-a spus acum cateva zile " Magia Sarbatorilor nu inseamna altceva decat a-i avea pe cei dragi aproape si a putea sa te bucurii de compania lor, fara sa le ceri nimic, doar sa le daruiesti ce ai tu mai bun". 

Asa ca, macar acum, sa-i acceptam pe cei dragi cu bune si rele, sa le fim alaturi si sa-i lasam sa ne fie alaturi. 

Bucurati-va de Sarbatori cu inima de copil si savurati fiecare clipa!!!!

Have yourself a merry little Christmas,
Let your heart be light
From now on,
our troubles will be out of sight.

Parfum de copilarie...

Ieri, am plecat în căutarea copilăriei. Am profitat de faptul că a fost o sărbatoare pe care am iubit-o de mică și care, nici până astăzi, nu și-a pierdut farmecul (Moș Nicolae). Am plecat să redescopăr locurile copilăriei. Am ajuns în parc, un parc pe care l-am vazut de atâtea ori, mereu la fel, mereu schimbat. Era plin de lume, decorat cu luminițe colorate și brăduți împodobiți. Părinti, bunici, copii, adolescenți, baieți și fete, tineri îndrăgostiți mișunau peste tot. 

Am ajuns și la un parculeț al celor mici, un loc pe care îl iubeam în copilărie. Leagane, tobogane, mașinuțe colorate, ”gâze și pălării zburătoare", baloane colorate etc. erau asaltate de cei mici. M-am așezat într-un leagan (iubesc leaganele) și amintirile au început să curgă. În jurul meu totul se mișca, se crease o atmosfera de poveste învăluită în miros de vată pe băț și floricele,  iar colindele și brăduții împodobiți completau perfect tabloul

Eu îmi aduc aminte de același parc, care în zilele de sărbătoare era mai frumos ca niciodată. Îmbraca alte haine, erau mai puține mașinării și ”pălării zburatoare”, dar erau concursuri organizate de personaje de desene animate. Mirosul de măr copt și zahăr caramelizat mă fascina și, bineînțeles,  nu lipsea turta dulce. De fiecare dată îl convingeam pe tata să-mi cumpere. Aaaaa, și nu plecam fără un balon (pe care îl spărgeam până ajungeam acasă și plângeam dând vina pe balon). Îmi aduc aminte de escapadele de sfârșit de săptămână la teatru, la zoo, în parc, la bunici etc. Nu iertam niciun weekend, știam mereu că tata o să vină cu o propunere. 

Mi-am continuat călătoria fără a face comparație între ”atunci” și ”acum”, doar lăsând amintirile să curgă.  Mi s-au alăturat câțiva prieteni și ne-am plimbat fără a ne opri undeva, doar ”vizitând” locurile copilăriei noastre. Am lăsat puțin în urmă copilul din mine, care visa cu ochii deschiși la inocența copilăriei și am poposit în prezent.

Trebuie să mărturisesc: iubesc această periodă a anului și mereu gândul îmi fuge la copilărie. 

Back...

A trecut mult timp, prea mult timp…. Astazi mi-am spus: O sa scrii pe blog!!! Nu conteaza ca esti obosita, ca ai treaba, ca iti e somn, ca trebuie sa te trezesti devreme… indiferent ce se intmapla, tu o sa scrii pe blog.

Dap, am mustrari de constiinta! Mi-au trecut multe subiecte prin cap, s-au intamplat multe din vara pana acum…2 luni de tacere….. In apararea mea pot sa spun ca in tot acest timp m-am gandit (nu chiar 2 luni) sa dau o alta dimensiune blogului, sa scriu numai de anumite lucruri, sa-l fac mai impersonal, dar n-am ajuns la niciun rezultat. O sa scriu tot despre ceea ce mi se intampla mie, despre lucrurile importante sau lucrurile simple care imi fac ziua mai buna, mai frumoasa, mai interesanta.

Nu vreau sa scriu despre faptul ca am inceput facultatea sau ca sunt in ultimul an, ca am o lucrare de licenta de conceput(si nu prea am habar cum sa incep) sau ca lucrez de ceva vreme si e fain acolo, dar merg in fiecare zi si la facultate sau ca m-am mutat si e mult mai bine sau ca e epidemie de gripa porcina si lumea parca a innebunit sau ca mi-e dor de casa si doar ce m-am intors sau ca e campanie electorala si lista ar putea continua… Vreau sa vorbesc despre tacere.

 Tacerea poate fi extraordinara, binevenita in anumite momente, poate fi complice la ceea ce facem, poate fi un raspuns, poate fi un punct de plecare si totodata un  punct de intoarcere. Comunicam prin tacere. E greu de definit, e plina de semnificatii: taci pentru ca ai chef, pentru ca nu ai timp sa vorbesti, pentru ca nu ai ce spune, pentru ca doar tacand te poti auzi pe tine vorbind, taci pentru ca ascunzi ceva, taci pentru ca iubesti in secret, taci pentru ca nu poti sa vorbesti. Tacerea exprima multe, spune multe, vorbeste mult, prea mult, doar pentru cei care stiu si pot s-o asculte.

Nu am numarat niciodata momentele de tacere din timpul unei zile, momente cand vrei sa vorbesti si ceva te indeamna sa taci, cand simti ca trebuie sa taci… A, si bineinteles, stanjenitoarele momente de tacere, cand ai vrea sa spui ceva  si te simti blocat. Si mai sunt momente cand tacerea pare naturala, vine de la sine si o o accepti fara sa intrebi nimic. Toate intr-o singura zi…

Again Turcia...

A venit, in sfarsit, si ziua in care sa plecam in vacanta(un grup de vreo 18 persoane). Am pornit la drum cu o mie de ganduri, ideii, asteptari..destinatia: Turcia. Pe masura ce ma departam de Bucuresti toate problemele parca intrau in ceata (unde aveau sa ramana 12 zile). Anul trecut am fost tot in Turcia, dar in alte zone. Cum a fost anul acesta?

Drumul a fost mult mai lung, adaugam oboseala, ceva nervi si cateva stari de rau si rezultatul nu e greu de imaginat. Dar au urmat zile lungi de relaxare...cazarea in Kusadasi=impecabila, vremea,marea=superbe, mancarea=multa. M-am lovit pe strazi de turci agasanti ce se tineau ca scaiul dupa oameni si ii ispiteau cu mancare si ceaiuri pentru a intra in magazinele lor, tocmeala multa, agitatie, turisti dezorientati, haos pe strazi unde pietonii nu au prioritate indiferent pe unde ar traversa,un cer fara nori si un soare "dezlantuit". Au fost si plimbari(unele interesante, altele mai putin). Recomand: orasul Efes...

A urmat si Istanbul..un oras despre care nu stiu inca ce sa cred... Este imens, peste 16mil locuitori, femei acoperite de valuri, care parca ascund ceva, o istorie, o poveste..starzi cu un pavaj ireprosabil ce erau inghitite de mare, sute, mii, milioane de magazine, un MARE BAZAR, dar si multe file de istorie...Am vizitat Istanbulul (sau cel putin o particica din el) cu o harta, o carte cu obiectivele turistice, jetoane pentru metrou si ceva bunavointa. Pe langa un centru istoric care iti inlatura toate prejudecatile legate de turci, cu mii de turisti zilnic, exista o parte comerciala imensa si de aici Istanbulul traieste, se hraneste..vestitul aur turcesc, pielarie, marochinarie, hlavaua, carnea de miel, rahatul turces, baclavaua, prajituri de tot felul, cafeaua turceasaca etc.

Dimeneata, fiecare straduta era inundata de mirosuri diferite: cafea proaspat facuta, prajituri si produse de patiserie, mancare, porumb fiert/copt etc...

Mi-am imaginat mereu acest oras ca un furnicar: oamenii multi, agitati, care se tocmesc intr-o piata imensa, un amestec de civilizatii, mirosuri, idei, culori, ganduri, trairi, sentimente, religii, culturi. Acest amalgam exista, dar este unul oranizat ce a dat nastere unuia dintre cele mai mari orase din lume. Am nimerit si in anumite zone care aratau exact cum imi imaginam eu: oameni multi, grabiti, mirosuri grele, tarabe cu marfa de proasta calitate unde se amestecau hainele cu mancarea si produsele de igiena. Am ajuns pe niste stradute unde nu prea am vazut femei, ci doar grupuri multe de barbati, case cu tenciala cazuta, magazine putine si saracacioase..

Istanbulul este un oras cu o personalitate multipla, nu stii nicioada la ce sa te astepti de la el, are culoarea soarelui la asfintit si va fi mereu invaluit in mirosul de cafea proaspata si baclavale. Nu se odihneste niciodata, este mereu agitat, in miscare...

M-am intors cu urme de bronz, ceva suveniruri si intrebari care inca nu au raspuns...A trecut timpul izbitor de repede ("cu nesimtire"cum obisnuiesc sa spun) si acum sunt in fata calculatorului retraind acele zile cu zgomotul Bucurestiului pe fundal. Acelasi Bucuresti...

Seara de vara...

Caldura m-a scos din sarite astazi. A fost jignitor de cald. Mergeam pe strada la 11:00a.m. si simteam cum picioarele parca se lipeau de asfaltul fierbinte. Spre seara s-a mai schimbat aerul(mult spre seara) si o veche prietena m-a scos la o plimbare. Ceea ce trebuia sa fie o plimbare de jumatate de ora s-a transformat in 3 ore. Timpul a trecut, ca de obicei, cu nerusinare si pe nisimtite. Am inceput sa ne simtim ca doua babe care isi povestesc tineretile de mult apuse. Noi am inceput sa ne amintim micile pozne din copilarie, iubirile din adolescenta, primii ani de liceu, certurile cu parintii, prieteniile stranse care care s-au legat inca de pe atunci. Ea mi-a spus un lucru frumos astazi:"Oricat de mult as sta intr-un oras si oricat de bine m-as adapta, cand ma intorc acasa parca ma simt completa. Orasul natal are un anume miros pe care doar tu il recunosti."

Are dreptate. Eu am atribuit oraselor culori si chiar personalitati, dar niciodata miros. Cred ca pentru fiecare dintre noi ACASA mirose diferit. Acest miros al orasului in care locuiesti se modeleaza dupa sentimentele care ti le trezeste acel oras. La fel se intampla si in cazul culorilor. De exemplu Bucuresti, pentru mine, cred ca are un miros netru, dar mereu i-am atribuit culoarea gri si sufera de personalitati multiple. Este un oras confuz care nu stie ce vrea, agitat, haotic, aglomerat etc. Dar acest oras mi-a deschis porti, m-a invatat sa am rabdare si mi-a scos in cale oameni frumosi(cum spune Dan Puric). E greu sa te dapatezi la nebunia asta, la aparenta indiferenta a oamenilor, dar nu trebui sa-l lasi sa te inchida in cercul rutinei si al prafului. Nu trebuie sa te daptezi la urat, ci sa scoti frumosul din urat...

Clujului i-am atribuit culoarea verede, deoarece acolo am simtit viata pulsand in fiecare colt. Are o personalite puternica, cu radacini stabile si stie exact ce vrea. Degaja un miros aparte, un amestec de vitalitate si energie.

ACASA e ACASA si mereu va fi ACASA. O alta culoare, un alt miros, o alta personalite... ACASA, pentru mine, mereu va avea culoarea albastru, un albastru deschis, care ma linisteste si ma domina. Mirosul specific(tot pentru mine) este cel de salcam inflorit sau tei, dar combina si mirosului propriei case cu cel al amintirilor, al celor dragi. Are o personalitate calma, transparenta si care,totodata, ma stapaneste inca de cum o intalnesc. Are o forta incredibila.

Daca stam bine si ne gandim pastram mirosuri si culori pentru fiecare perioada din viata noastra, pentru fiecare persoana. Vor fi mereu gesturi, priviri, cuvinte, arome, texturi, culori, melodii care ne vor aminti de ceva sau de cineva. Sunt lucruri stiute numai de noi, traite, ascunse sau dezvaluite, carora mereu le vom atribui senzatii, ideii, culori, mirosuri, sentimente...

Stropi de vacanta...

Aseara mi-a tinut companie marea, care discuta frenetic cu soarele, in seara asta imi tine companie laptopul si un Bucuresti haotic si gri. Da, am ajuns vara asta la mare!
Joi dimineata, la rasaritul soarelui, ne-am adunat cativa prieteni, ne-am urcat in masina si am fugit spre mare. Drumul a fost placut si orele parca au zburat(mai ales cand dormi aproape tot drumul.:D). Am ajuns la ora la care plaja incepea sa prinda viata. Trecand peste micile/marile inconveniente legate de cazare ne-am instalat pe plaja. Plaja avea un miros specific, usor de recunoscut in fiecare an: se combina mirosul sarat al marii cu cel al cremelor folosite de cei din jur. Marea a fost la fel de primitoare ca in fiecare an. Inhalam aerul specific, imi era dor de el. M-am gasit analizand lumea din jurul meu: tineri parinti atenti cu ai lor copii, copii dornici de aventura, adolescenti galagiosi, cupluri indragostite, oameni varstnici cu ochii odihniti. Mai erau tineri pregatiti sa descopere tot ce ascundea marea, cu o doza mare de adrenalina, tinere pregatite sa fure tot soarele si care cochetau discret cu cei din jurul lor... si lista ar putea continua. Am urmat zile in care vremea se tinea de farse: ploaie, raze de soare, fulgere, curcubeu, tunete...Am incercat sa nu ne lasam prada plictiselii si sa ne gasim activitatii diverse. Ma linisteam privind furtuna, stropii de ploaie parca gadilau marea si ea tresarea aruncand valuri imense. Cerul se limpezea, iar soarele se lupta cu norii grei. Noi fugeam pe plaja si ne bucuram de cateva ceasuri de stat la soare. Apa marii era totusi calda si primitoare. Zilele au zburat, cu bune, cu rele, fara acces la prea multe informatii(nu am avut televizor sau net) si a venit ziua de luni. Dimineata ne-am dus sa ne luam "la revedere" de la mare, ne-am facut bagajele si am porinit spre casa. Eram calma, linistita, revigorata. Am luat cu noi urme de soare, scoici, amintiri multe si ne-am incarcat bateriile. Pe masura ce ne apropiam de Bucuresti isi faceau loc grijile, probleme care le-am abandonat fortat cand am plecat spre mare.
Ne-a intampinat un Bucuresti la fel de agitat, gri si prafuit. Oamenii erau la fel de grabiti, abatuti si nepasatori. Lucrurile isi urmeaza cursul firesc si de maine voi incercam sa reintru in ritmul lor, dar pastrand stropii acestei scurte vacante...

Ganduri de weekend...

Am ajuns, in sfarsit, ACASA. Dupa o calatorie groaznica cu trenul, astazi ne-am urcat in masini si am plecat sa sarbatorim pe cineva drag noua (familiei). Familie, prieteni, copii si adulti...Am mers la vreo 30 km departare de oras, intr-un loc linistitor... o curte imensa, verdeata, flori, fructe si un soare sfidator. Locul s-a umplut repede de energia celor mici si zarva celor mari. Copiii erau gata sa caute, sa descopere mistere numai de ei stiute. Inventau jocuri, se suparau, se certau, iar dupa 5 minute se impacau si jocul devenea si mai antrenat. Adultii s-au desprins, treptat, din haosul grijilor si au inceput sa discute, sa se plimbe, sa danseze, sa uite de ei si sa priveasca la inocenta copiiilor. Adultii, pentru o scurta perioada de timp, redeveneau copii, iar copiii erau fascinati... Nimeni nu baga in seama oboseala sau caldura exagerata. Primul care a parasit petrecerea a fost soarele, apoi au inceput sa plece si prietenii si rudele. Treptat curtea s-a umplut de liniste. Un cer superb, un aer placut de seara si sunetul vag al unor pasari ne-au tinut companie pana am plecat. Atat de diferit de zgomotul orasului.... Ne-am urcat in masina si am pornit spre casa. Nimeni nu avea chef de vorba, oboseala isi spunea cuvantul. Am condus prin noaptea calda de iunie, gandinu-ma doar la drum si la orasul care avea sa ne intampine la fel de zgomotos sau poate, totusi, putin mai amortit din cauza noptii. 

...Facultate...

 De pe 25 mai 2009 am intrat, oficial, in sesiunea de vara...:(...Nervi, agitatie, isterie, cursuri interminabile, ceva emotii la examenele dificile, furtuna, soare si iar ploaie.

E  SESIUNE..o sa dureze cel putin pana pe 4 iunie 2009 ( greu examen), oficial se va termina pe 15 iunie 2009. 

BAFTA!!!

5 O'clock TeaM si Olimpiadele Comunicarii

Cum a fost…a fost genial. Vineri a fost premirea la Olimpiadele Comunicarii. Am ajuns acolo fara sa ma gandesc la vreun premiu, eram toate linstite. Am mers agale prin parcul Izvor pana la Palatul Parlamentului… din nou un PeRfect Timing pentru 5 O’clock TeaM. Atmosfera a fost destinsa, linistita, tensiunea prezenatrilor finale trecusera de cateva zile. Am intrat in sala si festivitatea a inceput. Simteam din nou emotii, teama, nerabdare…S-a ajuns si la proba de Relatii Publice, proba noastra. Echipa de pe locul 1 - 5 O’clock Team. Isterie, euforie, nebunie, tipete de fericire. Eram toate in picioare si in cateva secunde eram pe scena. Ne-am luat medaliile in primire tremurand de emotii, apoi mi s-a pus in microfon in mana(“Am crezut ca am scapat de discursuri pe ziua de azi” – mi-am spus in gand). Am multumit , cu vocea tremurand, tuturor celor care ne-au ajutat si sprijinit. Le-am multumit, bineinteles, reprezentatilor clientului nostru, Kaspersky Lab Romania, care au fost mereu langa noi. N-am stiut niciodata(pana acum) cat de important este sa existe o comunicare buna cu clientul si intre membrii echipei. Momentele acelea pareau ireale… Au urmat imbratisari, urari, felicitari si intr-un tarziu am ajuns la locurile noastre. Cand inca incercam sa ne revenim ne auzim din nou numele si suntem chemate pe scena: premiul pentru cea mai buna poveste de la inscrieri de pe blogul nostru, www.5oclocktm.wordpress.com. Un alt sir de felicitari, am baut un pahar de sampanie cu reprezentantii clientului, rasete, glume, fotogarfii… A fost ireal. Ne-am sunat parintii, prietenii, profii: multumiri, felicitari…o atmosfera de petrecere si parca nu ni se intampla noua… toate cinci pluteam…Am continuat petrecerea, impreuna cu celelalte echipe, pana tarziu. 
O sa ne lipseasca Olimpiadele. O sa-mi fie dor de intalnirile care se prelungeau mereu mai mult decat trebuia, de convorbirile interminabile, de cantitatea de ceai consumata, de plimabrile noastre spontane, de cautarile chinuitoare de sloganuri, de orele pierdute de somn, de orele pierdute in fata calculatorului pentru niste diagrame si tabele. Si n-o sa uitam canapele incomode din masarda facultatii de Litere si nici intalnirile cu clientii sau vizitele de la Bianca acasa. N-o sa uit nici promisiunea mea: sa ma tin de acest blog…:D si nici emotiile acestor luni care s-au lipit de noi. Cu atat mai putin o sa uitam ziua de vineri, 22 mai 2009. Am mai spus: Olimpiadele au insemnat mult pentru noi(pe langa premiu). Au insemnat oameni extraordinari, prieteni noi, sentimente noi, emotii multe, tensiune, teama, cunoastere, ascultare, implicare si…comunicare. 
A fost tare, a fost genial!!! Ne-am propus sa dam tot ce putem si asa am facut. Ne-am implicat 100% in proiect, dar nu neaparat pentru premiu, ci mai mult din respect pentru clientul nostru si pentru cei care ne-au incurajat. A meritat!

Retorica

Vineri am avut de sustinut un discurs la Retorica...in fata unui amfiteatru plin...si pe langa asta erau toti colegii mei. Am zis ca o sa intru in pamant, dar n-a fost chiar asa de rau. Inceputul a fost greu si am cam stricat-o pe final...:D..Dar cam asta am scris in discursul meu. Am vorbit despre fotografie si comunicare.

"Inca din vremea lui Aristotel s-a stiut cum se poate pune realitatea intr-o cutie. Au dorit sa imortalizeze realitatea, sa suspende timpul. Ce nu s-a stiut atunci este ca prin acele mijloace rudimentare avea sa se contureze fotografia. “A desena cu lumina” au spus grecii atunci la a fotografia. Aceste desene cu lumina au fost realizate, rand pe rand, de diverse aparate masive, impunatoare, greu de utilizat. Erau aparate carora timpul le-a declarat razboi si le-a ingropat in istoria fotografiei. Astazi ele reprezinta un punct de plecare si totodata un punct de intoarcere. 
Timpul a spus multe despre fotografie, oamenii au studiat-o. Pe multi i-a speriat, pe altii i-a fascinate. Lentila aparatului de fotografiat devine o oglinda updatata, mult mai puternica, ce contribuie la conturarea individualitatii oamenilor. Dar, pasind in contemporaneitate, oare nu este fotografia cea care vorbeste? Nu a devenit ea un intstrument de comunicare? Ba da. Rolurile s-au inversat. De ceva vreme, comunicarea nu mai este reprezentata de cuvinte, ci si de imagini, miros, atingere. Fotografia vorbeste despre oameni, locuri, obiecte, sentimente, obiceiuri, culturi, gesturi, idei etc. Ea suplineste avalansa cuvintelor.

.............................................................................

Ce nu au stiut cei din vremea lui Aristotel cand s-au gandit cum sa puna realitatea intr-o cutie este ca fotografia nu poate fi redusa la tacere si faptul ca, acest desen cu lumina (cum ii spuneau grecii), se va transforma intr-un instrument de comunicare indecent de puternic. Dar stim sa-l utilizam? Stim sa ascultam ceea ce comunica o fotografie?"

Weekend bulgaresc

Cu ochii pe jumatate inchisi, cu simturile care s-au “imbatat” rapid cu mirosul cafelei de dimineata, am plecat hotarata spre taxi. Era 6 dimineata. Ne-am intalnit cu toti, 45 de oamnei, la autocar la 6:30. Colegi si prieteni, voie buna, simturi agile si chipuri nerabdatoare… cu o mica intarziere am pornit la drum, destinatia: Veliko Turnovo, Bulgaria. Cele trei ore de drum au trecut repede. 
In Veliko Turnovo(vechea capitala a Bulgariei) ne-am lovit de caldura chinuitoare a inceputului de vara, dar am pornit incet sa descoperim. Sa descoperim oamenii, istoria, cetatea, strazile, orasul. Glume, scurte tachinari, rasete zgomotoase, discutii si chipuri senine…nu ne-au lipsit. Fotografii peste fotografii, o masa copioasa la un restaurant traditional, un hotel primitor ni s-au alaturat. Am urmat traseul strazilor inguste ale orasului si seara. Am asistat la un spectacol de lumini in partea vechea a orasului. Intorsi la hotel, am adormit tarziu, in noapte, dupa jocuri, glume, povesti, confesiuni… A doua zi a inceput devreme, am vizitat Arbanassi( foarte aproape de Veliko)… aceasi caldura naucitoare, aceasi energie molipsitoare, dar alte stradute macinate de timp. 
Pe drumul de intoarcere ne-am oprit sa mai vizitam manastiri bulgaresti. Timpul, ca de obicei, nu s-a facut simtit, el a zburat pe langa noi. In Bucuresti nu a ajuns un autocar plin de oameni obositi, pe jumatate dormind, ci unul plin de oameni cantand, razand, glumind si planuind urmatoare excurie(desi era trecut de ora 22 si aveam putin ore de somn). 
Se spune ca nu ne vom mai intalni cu anii facultatii, asa ca vrem sa profitam de ei cat putem si cineva drag nou (studentilor de la CRP, anul 2) ne-a spus astazi ca atunci cand pornim intr-o calatorie nu cautam sa descoperim doar o locatie, ci si oamenii care ne insotesc, calatorim cu oameni, printre oameni.  
 Am invatat multe in zile astea: pe langa faptul ca ne-am imbogatit cultura generala, ne-am raspuns la intrebari, am trecut peste bariera invizibila a bancilor facultatii si ne-am apropiat mai mult. 
Zgomotul infernal al Bucurestiului se aude vag pe fundal in timp ce ma indrept spre casa, iar eu, in minte, fredonez ultima melodie din autocar. Nu simt inca oboseala. 

1 MAI

Acum inteleg perfect expresia:" Ca in Gara de Nord".

Dupa ce am asteptat la coada infernala ca sa-mi iau un bilet spre casa joi seara, am constatat ca mai erau 20 de minute pana cand pleca trenul meu. In gara era zarva mare: fiecare se lupta sa ajunga cat mai in fata la ghiseul de bilete. Normal ca era agitatie pentru ca vineri avea sa fie 1 MAI. Pe langa cei care se indreptau spre casele lor pentru sfarsitul de saptamana, mai erau si cei dornici de aventura. Tineri si nu numai, care mergeau fie la mare, fie la munte.

Dupa ce-am reusit sa ma desprind putin din zarva, m-am asezat pe o banca la 2 peroane departare de trenul care pleca in 10 minute spre Constanta. Aici trebuia sa ma intalnesc cu niste vechi prieteni. In timp ce asteptam, urmaream linistita valurile de oamenii care asteptau sa se urce in trenul spre Constanta si ma intrebam daca trenul are suficiente locuri pentru toti. Peronul era plin si ei inca veneau. Unii fara bagaje multe: un rucsac si hainele de pe ei, dar cu inima deschisa, cu ochii sclipindu-le de fericire, dornici de nepravazut si iubitori de spontaneitate. Altii cu genti voluminoase, cu chipurile ingrijorate, cu zambete usoare, cu ochii tematori sau fete plictisite. Unii imbracati sport, anticipand drumul lung care ii astepta si posibilitatea lipsei unui loc in tren, altii imbracti mult prea elengat pentru o drumetie la mare.

Plecau in grupuri. Erau Ei: agitatie, rasete, zarva multa si sticle de bere in bagaje. Totul pentru a le atrage atentia LOR( fetelor). Erau si ELE: mandre, cu sute de bagaje, cu zambete firave pe sub gene, incercand sa-i ignore pe Ei. Erau si grupuri mixte unde veselia era in toi. Si mai erau EL si EA, cei DOI indrgostiti care mergeau fie singuri, fie cu prieteni. Erau visatori, se priveau in ochii si se tineau de mana, dornici sa se integreze in "tablou" sau sa treaca nevazuti.

Asa cum banuiam trenul nu avea sufieciente locuri pentru toti, s-au vandut bilete si fara loc. Vagoanele erau ticsite cu oamenii. Probabil asa va arata si urmatorul tren spre mare.

Un alt tren pleca spre Predeal- Brasov. Aici erau mai putini, nu cu foarte mult, dar erau si mai linistiti. Dorinta, dinamismul li se citea pe chip. Bagajele erau vizibil mai multe, dar parca toti aveau ceva in comun: aceiasi inclinatie spre libertate si imprevizibil. 

Calatori ambelor trenuri aveau o latura comuna: vroiau sa sarbatoreasca 1 Mai departe de casa si sa evadeze, nu neaparat experimentand ceva inedit.

Dupa 15 minute de asteptare apar si prietenii mei. Ne urcam in tren usor agitati de faptul ca suntem in intarziere. Trenul nostru pleaca agale din gara, destinatia: ACASA. 1 MAI cu prietenii si familia. Afara a inceput sa ploua usor, iar trenul prinde viteza, parasind Bucurestiul agitat si gri. Ma uitam ingandurata la formele ciudate care le luau picaturile de ploaie la contactul cu fereastra vagonului. Ma gandeam la evadare, la libertatea si la felul cum le asociez mereu cu ploaia. Trenul se deplaseaza si mai rapid, ploaia il loveste frenetic, iar eu m-am cufundat intr-o conversatie antrenanta cu ai mei prieteni.  

un prim post..

Nu am inteles acest fenomen al blogurilor pana cand nu m-am vazut nevoita sa lucrez cu ele si chiar sa postez. Fiind studenta la Comunicare si Relatii Publice am inteles este un mijloc de comunicare...Ei, si? Telefonul nu este tot un mijloc de comunicare?Ba da, dar blogul este un fel de jurnal pe internet...incerca cineva sa-mi explice. Dar eu tot nu sunt convinsa...:)

Acest blog este rezultatul unei promisiuni facute,nu in urma cu mult timp, unor dragi prietene. Prietene impreuna cu care am participat la Olimpiadele Comunicarii. Eram destul de nesigura in privinta participarii noastre si nu credeam ca vom ajunge in finala. Pe masura ce proiectul nostru prindea contur nesiguranta mea se risipea, dar era prea tarziu:promisiunea mea era facuta. Cand am plecat la drum, ca 5 O'clock TeaM, le-am promis ca daca ajungem in finala eu imi fac blog si o sa ma tin de el. Concluzie: acesta este primul meu post de pe blogul meu personal, deci 5 O'clock TeaM s-a calificat in finala. 

Pe langa promisiunea pe care o onorez, acest blog mai reprezinta ceva. Este incercarea mea de a intelege experimentand, este promisiunea mea ca voi scrie...