Se ştie că cei mici sunt recunoscuţi pentru întrebările lor directe sau indiscrete puse adulţilor. De multe ori nu ştim ce să răspundem sau cum să recaţionăm.
Ieri, mi-am petrecut o mare parte din zi în compania unei puştoaice de 4 ani...Câtă energie poate să aibă un copil...am inventat jocuri, am spus poveşti, am bârfit, ne-am uitat la desene animate, am colorat, apoi a urmat o sesiune de întrebări legate de băieţi (ea întreba, eu trebuia să răspund), iar în final am decis să mergem la o plimbare. Afară adia un aer rece de seară şi nu ne-am îndepărtat prea mult...Puştoaica m-a dus într-un părculeţ aproape de casa ei unde atenţia îi fusese atrasă de jocurile altor copii. Eu m-am aşezat pe o bancă şi priveam impacientată ceasul...curând trebuia să plec. Ea a venit la mine, mi s-a urcat în braţe şi mi-a spus că mai vrea să-i spun o poveste, dar să fie una pe care n-a mai auzit-o. Simţeam cum imaginaţia îmi este pusă la grea încercare...şi apoi continuă: "Vreau să-mi spui povestea ta!"
M-am oprit, am privit-o lung, rugămintea ei m-a şocat. Ce vroia să audă un copil de patru ani? Ce ar fi trebuit să-i spun? Să-i povestesc copilăria mea, anii de şcoală sau anii de facultate? Am încercat să fabulez ceva şi să-i spun că nu există o poveste anume şi câte si mai câte, dar ea nu s-a lasat convinsă ...În lumea ei totul părea atât de simplu, atât de uşor..lucrurile trebuie să existe, să se întâmple...eu trebuia să am o poveste. Pe ea n-o interesa partea tristă a poveştii sau a lucrurilor, ci finalul fericit, n-o interesa contextul, ci acţiunea şi nu înţelegea ea de ce adulţii nu vor sa aibă o poveste. În lumea ei fiecare dintre noi era dator cu o poveste, fiecare era autorul unei poveşti personale pe care avea obligaţia s-o facă unică. Ploaia, care a început din senin, ne-a trimis rapid în casă...Ea era prea obosită pentru a mai continua, aşa că am decis s-o lăsăm pe altă dată..
Eu, conştientă că nu voi mai putea să lucrez nimic pentru licenţă (seară fiind), mi-am continuat escapadă în compania unor vechi prieteni. Schimbarea a fost prea bruscă...Discuţiile loveau alt plan, întrebările nu mai erau directe, simple, decshise, ci aluzive, poveştile nu mai erau inocente, iar jocurile nu mai erau copliăreşti....
"În lumea celor mari" inocenţa copilăriei nu-şi mai găseşte locul, lucrurile nu mai sunt la fel de simple. Aici există presiuni sociale, pretexte, contexte (sociale, culturale, psihologice etc.), există bariere, constrângeri sociale pe care cu greu le depăşim. Brusc, devenim constienţi de propria persoană şi de rolul social pe care îl jucăm. Şi adesea tocmai acest rol social ne împiedică să fim autori unei poveşti unice. Şi da, fiecare îşi scrie propria poveste, felul în care o face este diferit, dar cel mai adesea, autorul doar respecă anumite reguli, se încadrează în anumite tipare...şi dulcele gust al copilariei e uitat...De ce trebuie să încărcăm cu atât de multe conotaţii tot ce ni se întâmplă? De ce complicăm lucrurile simple?
P.S. Ea este puştoaica de patru ani şi o cheamă Maria..:P
