2010...a fost cândva!?

Parcă ieri scriam despre anul 2009, povesteam despre escapada la Sibiu în ajun de revelion..şi azi scriu despre anul 2010..şi uite cum mai trecu un an..Bagajele sunt aproape gata, bilet de tren încă nu am, dar se rezolvă şi încerc să fac o retrospectivă a anului 2010. Anul acesta am primit o leapşă de la buna şi draga mea prietenă, Carmen, să scriu despre cinci lucruri importante realizate în 2010. So, here we go:

 - În primul rând, am lucrat la o teză de licenţă cam jumatate din an şi pot să spun că mi-a ieşit. Am terminat facultatea de Litere, specializarea Comunicare şi Relaţii Publice. Am susţinut un examen de licenţă ca la carte (scris şi oral) şi am devenit licenţiată în comunicare şi realţii publice. Tot de acest domeniu a aparţinut şi examenul de admitere la masterat, peste care am trecut cu brio. Au fost zile grele...nici nu ştiu cum a trecut prima jumatate a anului;

- Am călătorit cu aparatul de gât prin locuri unde realitatea şi fantezia se îmbină perfect...am străbătut Croaţia, Ungaria şi o particică din Slovenia în doua săptămâni de poveste..aaaaaa şi să nu uit de mult visata Veneţie..

- Am botezat o fetiţă, care îmi poartă numele...e un sentiment pe care rar îl experimentezi, dar la noi în familie se întâmplă cam o dată la 3 ani..am botezat 7 copii...Prin urmare, de Sărbători casa este plină de zâmbete şi întâmplări haioase;

- Cum să uit de Roma? visul meu din copilărie...O călătorie plănuită până în cel mai mic detaliu împreună cu ale mele prietene şi colege..Roma cu străduţele ei înguste, cu oamenii primitori, cu poveştile ei nemuritoare, cu îngheţata delicioasă, cu pieţele aglomerate...toate ne-au ţinut companie timp de 5 zile;

 - Un alt pas imporant în 2010: după trei ani am părăsit viaţa de cămin şi m-am mutat în casă nouă...alte responsabilităţi, altă etapă, alte întâmplări.

S-au întâmplat multe în 2010...Dacă trag linie,aş putea spune că a fost un an bunicel...Aş putea spune că am mai crescut un pic, am devenit mai matură, mai sigură pe mine, pe deciziile mele. Am şi greşit, dar am încercat să-mi recunosc greşelile şi cel mai important (chiar dacă sună clişeistic): am lângă mine atât familia, cât şi prieteni foarte dragi.

Ar mai fi mult de scris, dar am să las plăcerea şi altora să facă acest lucru. Anca, Dana, Aniela, Marina...e rândul vostru!

Ajun...

Ajun de Crăciun...totul se mişcă cu o viteză uluitoare, miros de prăjituri, de cozonac, bradul tronează mândru în sufragerie, cadourile îi ţin companie, fiecare îşi ştie rolul, ne mişcăm cu rapiditate şi când tragem linie suntem uimiţi de cât de multe am putut face. Nu ştim ce ne-a lovit: alergăm după cadouri (întâlniri cu Moşu'), după diverse cumpărături, parcurgem sute de km şi ne strângem toţi acolo unde ne simţim cel mai bine - în familie, primim colindători, mergem în vizite, ne certam din cauza unor nimicuri şi uităm cum timpul trece, uităm să ne aşezăm cinci minute şi să avem grijă de noi, să-i privim pe cei dragi si să le mulţumim că sunt aici, că sunt alături de noi, că putem petrece câteva zile cu ei...îmi aduc aminte de Crăciunurile de acum mulţi ani, de troienele de zăpadă, de zarva din bucătaria bunicii, unde se aduna toată familia, de serbări, de poveştile pe care le ascultam în fiecare Ajun, poveşti spunse de bunici, de emoţia fiecărui cadou primit, de păpuşile pe care încă le păstrez, de tata care se costuma în Moş Crăciun, de mama care încerca mereu să afle ce îmi doresc de Crăciun, de serile în care mergeam la colindat şi câte şi mai câte...se anunţa zile liniştite, calde, frumoase (atât la propriu cât şi la figurat)...Maine casa va fi plină - rude, prieteni, copii si adulţi...zarvă, surprize, timp pentru noi, timp de Crăciun...

Îmi doresc să ningă....atât...

Decembrie...

Şi uite că e decembrie... şi aş fi vrut să nu fie...câte n-aş fi vrut...A fost o toamnă lungă şi un pic obscură. A fost aceea toamnă în care nu-şi găseşti echilibrul, cauţi şi cauţi şi nimic. 

M-am tot mutat în toamna asta...în vreo 3 locuri diferite. Mereu povestea se repeta: nu apucam să despachetez că trebuia să plec. Zilele trecute citeam despre un grec care, venit pe meleaguri româneşti în timpul comunismului, forţat de circumnstanţe, şi-a petrecut toată viaţa aşteptând să se întoarcă în Grecia. A aşteptat, în zadar, vreo 40 de ani cu bagajele nedesfăcute, cu casa neamenajată..şi mă gândeam că şi eu am aşteptat trei luni să pot să-mi desfac bagajele şi ştiu că aşteptarea te poate scoate din minţi. Dar acum am, în sfârşit, locuşorul meu cu uşi de poveste, cu peretele cu model, cu baia verde şi canapea neagră. M-am instalat.

Pare ciudat, pare diferit, după trei ani trăiţi la cămin. Mă mişc încet, cu paşi mărunţi, echilbrul este fragil, pare a fi lipit, dar cred că lipiciul este de calitate.

Mereu am iubit luna decembrie, zăpada, poveştile, cadourile, petrecerile tematice, zarva din bucătării, colindele, brazii împodobiţi. Acum locuşorul meu este îmbracat în haine festive: mi-am desenat pe geamuri oamenii de zapadă şi moşi crăciuni, iar crenguţe de brad împodobite şi-au disputat teritoriul în restul casei.

Acest decembrie va fi diferit, poate special, poate iertător, poate darnic, poate spontan, poate, poate răbdător, poate va alina, poate va consemna, poate puţin din toate...dar va fi altfel...

Şi parcă n-are sens, dar acest post este unul dintre acele posturi...pe care le citeşti şi te întrebi "ce-a vrut să spună autorul?". E doar un alt început...să-i spunem aşa, până găsesc altceva..

Meteo...

A trecut aproape o luna de când nu am mai postat ceva...multe s-au întâmplat...au fost zile galbene de toamnă, soarele de noiembrie a fost mai puternic ca niciodata, au fost plimbări, râsete, emoţii calde de toamnă...Am trecut şi prin zile cu nori, cu agitaţie, nervi, nerabdare, neîncredere, probleme...Acest noiembrie a fost viclean, chiar răutăcios (nu numai pentru mine) deoarece mi-a rezervat şi zile cu ceaţă densă unde nu puteai distinge nimic, nu ştiai ce te-a lovit, aveai falsa impresie că e noapte permanent, a fost frig, au fost lacrimi, a fost neaşteptat, a fost dureros..."recuperarea" e înşelătoare...totul a fost "reamenajat": grila de valori, gânduri, sentimente etc..urmează luna decembrie: o lună pe care mereu am îndrăgit-o..urmează alte încercări, alte întâmplări... 

Azi a fost o zi cu "soare"..Am fost cu Polo (aka Beethoven) la ţară...

Aaaaa, în urma cu 2 săptămani, în familie a apărut un nou membru: un pui de Saint Bernard...are doar 6 săptămâni şi te cucereşte pe loc. Îi place să descopere, să căute, nu are răbdare şi se împrieteneste cu oricine îi aduce mâncare. Îi plac obiectele mari şi strălucitoare, are o slăbiciune pentru ceasurile de mână şi roade tot ce prinde: de la încălţaminte, genţi, prosoape până la vasul pentru mâncare. Urăşte aparatul de fotografiat, are o "personalitate" puternică, e încăpăţânat..."are atitudine" - cum a spus cineva astăzi :))..Ce-ar mai fi de spus? Îl cheamă Polo sau mai bine spus Beethoven - aşa îl strigă cei din jur...are figura tristă, dar ochii sunt veseli...

Un mare căutător..:P 

 

Ploat şi murdărit bine de tot...că doar eram la ţară :D 

days to remember

Zilele călduroase de octombrie mi-au adus aminte de escapada la Roma. M-am întors deja de două săptămâni şi mi se par luni. Cum a fost? Geniiiiiaaallll...6 prietene au vrut, cu orice chip, să vadă Roma...Au lăsat deoparte job-ul, facultatea, iubiţii, grijile cotidiene şi am zburat la Roma.

Am zburat deaspura norilor, iar singurul care ne-a ţinut companie a fost apusul de soare. Am aterizat într-un oraş neobosit. După luni de pregătiri, iluzii, visuri, temeri am ajuns la Roma. 

Ce-ar mai fi de spus despre Roma?

Este ceea ce mi-am imaginat şi chiar mai mult: poveşti, pieţe pline cu oameni, basilici, scutere, motociclete, pizza, paste, tiramisu, îngheţată, picturi, sculpturi, monumente impresionante, sute de turişti, străduţe înguste măcinate de timp, chipuri vesele şi relaxate...o ciocnire interculturală spectaculoasă. Ceea ce am aflat încă din prima seară este că la ei chiar există un cult al relaxării, acel "dolce far niente" (plăcerea de a face nimic). Îşi dau timp pentru ei, pentru micile lor plăceri, toate se petrec la timpul lor, nu există graba cotidiană de la noi...

Cineva ne-a spus încă din primele zile: Everything is possible in Rome...şi aşa este..treci prin sute de întâmplări, dacă te laşi purtat de val...Roma este ca un spectacol, unde nu ai nevoie de bilet, iei parte la fiecare reprezentaţie...just relax and enjoy it...

Punct şi de la capăt

Am închis uşa în spatele meu cu o mişcare rapidă, iar mintea se întreba unde aş putea s-o găsesc pe administratora isterică pentru a preda ultima cheie de la cameră. 

Agitaţie, bagaje peste tot, oameni nedumeriţi...puţin vânt, puţin soare...cam acesta era tabloul dimineţii în care m-am mutat din camera 09, cămin  A, Grozăveşti.

Şi a trecut un an de Grozăveşti cu multe poveşti unice, cu nopţi albe, cu sesiuni, examene, licenţă, master, cu secrete destăinuite la o îngheţată/prăjitură în miez de noapte, cu multe filme (Friends şi Grey's Anatomy în momentele dificile), cu escapade nocturne, cu toată gama emoţiilor experimentată, cu multe prietenii (re)câştigate, o colegă de cameră care mi-a devenit o bună prietenă, cu ceva iubiri trecătoare şi câte şi mai câte...aaa şi să nu uit de portăreasa care cânta la chitară în sesiune şi chinezul care mi-a găsit telefonul.  Îmi e greu să las în urmă acest an, atât de greu, plin de încercări, dar incredibil de frumos.  

În ultimele două săptămâni totul a ţinut morţiş să se schimbe. Încerc să ţin pasul, să mă (re)echilibrez. Prin urmare, las o parte din bagaje nedesfăcute deoarece o nouă călătorie se anunţă: Roma - peste mai puţin de 24 de ore voi fi, în sfârşit, la Roma, Italia (un vis al copilăriei mele se va împlini :P).

Fără titlu

În seara asta cerul avea o culoare ciudată, se respira un aer de toamnă, aşa a fost toată ziua..Luna era la datorie, înconjurată de nori, iar vântul mi-a grăbit pasul spre casă. Totul e la fel şi totuşi diferit. Bucureştiul...nici nu ştiu cum îmi pare acum...

E una dintre acele zile interminabile, care a început incredibil de devreme şi se va termina foarte târziu. Şi stai şi te minunezi câte de multe lucruri poate face un om într-o zi...pleci dintr-un oraş şi ajungi în altul, cutreieri străzile, umbli după nişte amărâte de acte, te cerţi cu funcţionarele că ai ajuns la final de program, iei amendă că ai parcat neregulamentar, dar scapi doar cu un "să nu se mai repete", te vezi cu persoane dragi ..şi îţi vezi de drum în traficul infernal "de Bucureşti" şi tot aşa...

E prima dată când scriu despre o zi din viaţa mea, dar s-au întâmplat lucruri "măreţe" azi...Să spunem că este începutul unei schimbări...

De aproape 4 ani, un lucru se tot repetă în această perioadă a anului: se schimbă ceva...fie că mă mut sau am o altă colegă de cameră sau un job nou..se schimbă contextul sau "personajele", locul sau decorul, dar ceva sigur se schimbă...

Fie că ne dorim sau nu, coordonatele vieţii noastre se modifică permanent. Astfel, ajungem să lucrăm unde nu ne imaginăm, ajungem să fim prieteni cu oamenii atât de diferiţi de noi, să iubim persoane pe care n-am fi crezut că le vom iubi, să facem compromisuri ciudate, să facem lucruri pe care n-am fi crezut că le vom face, care nu ne stau în caracter...Adesea, ne stabilim nişte principii sau reguli după care ne ghidăm în viaţa şi nu vrem în ruptul capului să le încălcăm, dar nu fac decât să ne consume inutil energia. Ne străduim prea mult "să dăm bine", să nu greşim, să ne încadrăm în tipare. Dar nu totul este alb sau negru...ni s-a demonstrat de atât de multe ori şi ne încăpăţânăm să ţinem ochii închişi. Cadrele vieţii noastre se schimbă permanent şi totul poate avea altă nuanţă/formă într-o clipă. 

Şi ziua de azi este o mărturie clară a acestui fapt...

E postarea "fără titlu", deoarece sunt doar câteva rânduri marcate de oboseala zilei de azi...

Back...

După mii de km parcurşi, după trei ţări vizitate, sute de fotografii, multe zile cu soare, o cerere în căsătorie, multe peripeţii şi escapade în miez de noapte, am revenit în ţară. Au fost zile de vis, o altă lume desprinsă din poveşti. Traseul a fost simplu: mai întâi Ungaria - chiar resuşeşte să te surprindă, am continuat drumul spre Croaţia, care te lasă fară cuvinte, şi au urmat două escapade în Italia (în Veneţia) şi Slovenia - care te captivează prin simplitate şi frumuseţea lor unică.

Veneţia a reprezentat un vis din copilărie şi a fost tot ce mi-am imaginat. În momentul în care ne apropiam, aşteptam cu nerăbdare ca povestea să înceapă. Şi aşa frumoasa Veneţie şi-a deschis porţile. Sute, mii de turişti invadau piaţa San Marco şi nu numai.  Acolo fiecare colţ de stradă spune o poveste, are o istorie. E unică prin canalele ei, prin gondole, măştii, festivalul de la Veneţia, poveşti de iubire şi câte şi mai câte... Străzile înguste te poartă în lumi de neimaginat, magazinele sunt adevărate opere de artă (măştii, jucării, sticlă de murano, bijuterii etc), iar gondolele, ce se plimbă agale pe canalele veneţiene, te trimit cu gândul la vremuri de mult uitate.

Influenţe italiene se regăsesc şi în Croaţia. De o frumuseţe năucitoare, ea ne-a primit cu o mare superbă, de o culoare greu de descris, cu locuri impresionante, mâncare excelentă şi oameni foarte corecţi. Am vizitat Zagrebul şi partea de Est a peninsulei Istria (câteva staţiuni superbe).

Ungaria, mai precis Budapesta nu mai este demult o surpriză...impunătoare, graţioasă, îşi expune operele de artă pe de o parte şi de alta a Dunării.

Cel mai tare m-a surprins Slovenia. O ţară cu numai 2 milioane de locutori, cu o frumuseţe aparte, de o simplitate ce te face să gândeşti "România cu peste 20 de mil de locuitori, ce caută în U.E.?"

A fost o vacanţa după care am tânjit muuult timp: locuri ce nu mă vor lăsa să le uit uşor, mulţi oameni întâlniţi, o ciocnire intercultură spectaculoasă, o oboselă pe care nu o regret. 

  Budapesta

Veneţia

Croaţia

Croaţia

Croaţia

Reacomodarea e grea....

C'est fini!!!!

Ştiu, a trecut mult timp, dar acum GATA! Toate cărţile, care mi-au pus nervii la încercare şi mi-au "desenat" cercuri de oboseală în jurul ochilor în ultima perioadă, au fost urcate pe ultimul raft al bibliotecii. Am pus, în sfârşit, punct examenelor din vara asta. Licenţa a trecut cu bine, la fel şi examenul de admitere la master. Această perioadă s-a terminat în urmă cu aproape două săptămâni, iar eu am realizat că deja e luna august. Unde a dispărut vara şi toate planurile mele de vacanţă? 

E timpul să dau refresh, să schiţez noi proiecte, să încep să realizez ce mi-am propus, să conturez noi idei...Fruntea mi se descreţeşte, treptat, de gânduri, iar cearcănele încep să se estompeze, semn că vacanţa începe să-şi facă simţită prezenţa. Era şi cazul!!! 

Acum e mult prea cald, ideile zboară care încotro, sunt atât de multe lucruri pe care doresc să le fac, atât de mulţi oameni pe care doresc să-i (re)întâlnesc, cu care vreau să vorbesc, dar să luăm lucrurile treptat. Cel mai important este faptul că plec în vacanţă!!!! În sfărşit PLEC! Vineri plec, pentru multe zile, pe meleaguri străine (Croaţia). Nu cred că era importantă destinaţia, atât timp cât plecam.  Mi-am dorit atât de mult să plec, să mă desprind de tot, să văd alte locuri, să respir alt aer..şi plec..departe de Bucureştiul mult prea "călduros", de  agitaţie, nervi, de oameni încruntaţi şi egoişti, de toate micile probleme cotidiene.....Nu ştiu ce voi găsi acolo, dar entuziasmul atinge cote maxime!!! Am nevoie de zilele astea!

Pentru prima data, după mult timp, plec cu inima larg deschisă şi ochii larg închişi.

Undeva...Cândva...

Şi a fost "banchet"...

Totul a început în dimineaţa zilei de 1 iulie 2010. Trezirea a fost un chin. Nu ştiu exact cum am ajuns la punctul de întâlnire...era prea dimineaţă (cam 6 dimineaţa), dar entuziasmul a ţinut loc de cafea. Ne-am strâns repede în jurul autocarului...40 de persoane, dornice de aventură, de distracţie şi fără grija licenţei. Două zile ce aveau să înlocuiască banchetul de sfârşit de facultate, rochiile elegante şi costumele alese cu grijă. Am lăsat în urmă un Bucureşti amorţit, gri şi plouat. Ne-am pornit călătoria fără prea multe aşteptări, fără prea multe planuri, doar cu mii de glume, cu zâmbete de rezervă şi spunându-ne că indiferent de cum va fi vremea, drumul, cazarea, mâncarea etc vor fi câteva zile de neuitat.

Ritmul a fost alert. Prima oprire-Braşov (bittersweet memories). Acelaşi Braşov, pe care, l-am vizitat de nenumărate ori, dar acum perceput diferit. Braşovul ne-a spus o altă poveste, veche de sute de anii, dar mereu actuală, ne-a arătat meleaguri ascunse şi ne-a primit cu bucate alese. Drumul a continuat spre mânăstirea Sâmbăta de Sus, ca după lăsarea serii să ajungem la Albota. Un loc al poveştilor, al dorinţelor şi viselor. Un colţişor de linişte în munţii Făgăraş, unde semnalul la telefon ne-a părăsit frecvent. Este locul unde totul începe să capete sens şi acelaşi timp să pară extrem de ilogic, este locul contrastelor, dar şi al ehilibrului. Ai vrea să te bucuri de fiecare părticică, de fiecare moment cu inocenţa unui copil, să nu te gândeşti la nimic şi încerci să capturezi cu ochii minţii fiecare colţ. Parcă timpul se estompează.

Oboseala a atins cote maxime, dar am capitulat abia atunci când soarele a răsărit. CRP-ul a sărbătorit! Şi după patru ore de somn, am pornit în căutarea altor locuri pline necunoscut în acelaşi ritm alert. Şi-au deschis porţile pentru a ne spune poveste lor, Cetatea Făgăraşului şi Cetatea Prejmer. 

M-am întors de câteva zile în Bucureşti, iar lucrurile îşi urmează cursul firesc, am lipsit câteva zile şi mi se par săptămâni. Dar în zile acelea timpul a rămas în urmă, parcă nu a ţinut pasul cu noi. Acum îmi ţine companie  zgomotul necontenit al maşinilor, zarva din cămin şi gândul că trebuie să reapuc de învaţat pentru master..:(

De câteva zile mă tot gândesc cum să încep acest post şi am tot amânat. momentul publicării..e un post-schiţă..câteva gânduri, ceva oboseală, câteva clipe suspendate petrecute undeva, cândva...

ULTIMUL

Promit că e ultimul...

Acum e linişte, pare linişte, oboseala încă se simte, cearcănele sunt mai vii ca niciodată...mă trezesc dimineaţa speriată că am dormit prea mult. Îmi fac mustrări de constiinţă că nu am auzit telefonul şi încerc să-mi reamintesc, în gând, ce am de făcut, dar apoi realizez....S-A TERMINAT..azi nu ai nimic de învăţat, nu ai de scris la studiul de caz, nu ai de analizat fotografii...Dar, azi trebuie să faci ceva, trebuie să scrii o concluzie. 

De două zile s-a terminat nebunia licenţei..S-a terminat "carantina"...acum o lună de zile nu mă luam în serios când spuneam cuvântul ăsta..dar chiar a fost carantina...nu am ştiut de mine..cei din jurul meu spuneau că sunt absurdă. De ce să învăţ atât? Cum să scriu atât? La licenţă se iau note mari uşor...Nu e chiar aşa, facultatea noastră este "specială". Examenul scris a fost groaznic, susţinerea orală a fost plină de emoţii, dar a fost...bine...a trecut cu bine...Zilele trecute mă gândeam la motivele care m-au făcut să dau la facultatea asta şi la cât de frumoşi au fost anii facultăţii. Şi este trist să vezi cum toate acele argumente sunt demontate unul câte unul, şi mai trist este să vezi că lucrul ăsta se întâmplă în doar câteva zile. Se naşte o nouă dezamagire...Încerci, apoi, să te legi puţini oamenii frumoşi rămaşi acolo, de tot ce-ai învăţat de la ei (şi nu numai), de prieteniile care s-au format şi pleci mai departe cu un gust amar şi cu încă un set de amintiri... 

Ieri, mi-am adus aminte de o discuţie de acum câteva luni (cred că era prin martie sau aprilie). Atunci am fost întrebată: "Ce faci vara asta?". Eram şocată şi am răspuns: "Îmi dau licenţa!!!", apoi mi s-a replicat ironic: "Ştii, există viaţă şi dupa licenţă..."Atunci mi se părea că nu voi trece de acest prag, luna iunie era foarte departe.Totul părea proiectat într-un viitoar îndepărtat. Acum realizez (după ce totul a trecut) că sunt precum un copil care învaţă să meargă. Eu învăţ "să merg" din nou, să păşesc cu mare grijă pentru a nu-mi pierde echilibrul...şi parcă toate simţurile sunt amorţite...încerc să ocolesc potecile întortocheate, să nu trasez scheme complicate...

E ciudat cum un examen, de care, mai târziu îmi voi aminti zâmbind poate să facă "un dezastru" atât de mare, poate să afecteze atât de mult...

Dar am promis! E ultimul, ultimul post despre ceea ce a însemnat licenţă, nervi, sesiune, stres... 

Simplu: ABSOLVIRE...

"Este suficient un surâs al vieţii pentru ca totul să recapete sens... " - Constantin Noica. Aceste cuvinte ar putea să caracterizeze ziua de ieri.

Au trecut 3 luni decând am început să ne pregătim de absolvire. Acum trei luni (mai exact, 3 martie 2010) am scris pe foia de curs a unei bune prietene cuvântul "ABSOLVIRE"..atunci am simţit fiori reci în tot corpul, iar acum totul pare atât de departe...

A venit şi ziua absolvirii...Am lăsat pentru o zi învăţatul şi am interzis cu desăvârşire rostirea cuvântului "licenţă"...Pregătirile au început de dimineaţă..agitaţie...emoţii. Am plecat în gaşcă mare de la cămin...aşa cum ne-am obişnuit..Ne-am luat robele în posesie, ne-am întâmpinat profesorii şi iniviaţii şi totul a început. Ceremonia a ţinut peste patru ore, timpul a zburat. Au fost discursuri, filmuleţe, gesturi, cuvinte care ne-au zmuls lacrimi şi zâmbete, ne-am aminitit, am retrăit cu ochii minţii emoţiile primului an.

Două şefe de promoţie şi doi şefi de an, studenţi implicaţi în sute de proiecte, concursuri câştigate - ne mândrim cu ei. Am catalogaţi ca o promoţie atipică şi tocmai acest lucru ne face diferiţi, speciali. Am trăit fiecare moment, am savurat fiecare clipă...

Trebuie să mărturisesc că mi-a fost teamă de ceva: să nu mă împiedic când o să fiu strigată să-mi iau diploma..:P. Dar m-am descurat onorabil. Şi totul s-a sfârşit cu îmbrăţişări, felicitări şi şampanie. Era o mare de oameni, fiecare fugea după câteva secunde cu cei dragi, după "împietrirea" câtorva clipe din această zi.

Sute, mii de fotografii (cum ar spune o dragă prietenă "pentru eternitate"),buchete de flori, agitaţie, priviri fugitive de mulţumire şi admiraţie..privirile admirative, mândre ale părinţilor "au luat cu asalt" curtea Facultăţii de Drept...Ei şi-au îmbrăţişau cu drag odraselele, le-au pupat pe frunte şi le-a urat "drum bun" în continuare.

Cineva m-a strigat "domnişoara absolventă" şi nu vroiam să-mi recunosc statutul...încă nu mă simt absolventă . Ni s-au spus multe lucruri frumoase şi îmi este greu să spun în cuvinte tot ce-am simţit ieri..valuri şi valuri de emoţii, clipe ce nu vor fi retrăite, fotografii ce nu pot fi trucate, cuvinte simple şi frumoase, ce mi s-au întipărit în memorie, oameni ce m-au surprins, oameni care nu mă aşteptam să fie acolo şi au fost...Felicitările au curs până târziu în noapte.

Un simplu "mulţumesc" ar fi prea puţin pentru profii care ne-au tras de urechi şi ne-au sancţionat, care ne-au încurajat, ne-au felicitat şi ne-au lăudat atunci când am meritat, care ne-au lăsat să ne aproiem de ei şi să le aflăm secretele (profesionale) în aceşti trei ani de facultate, şi care ne-au făcut se ne simţim "de milioane" la propria absolvire.

Nici pentru părinţi şi pentru cei dragi un "mulţumesc" nu ar fi suficient. Ei, care au fost mereu acolo, ne-au suportat toanele, telefoanele pline de nervi, stresul sesiunii, nervii licenţei, orele de nesomn, grijile şi preocupările care ne macină în mod constant.

Aseară petrecerea a continuat până spre orele dimineţii, acum revăd fotografii şi mă uit intrigată la teancul de cărţi care mă înconjoară şi la documentul word gol, care până duminică noapte trebuie să aibă peste 25 de pagini pentru studiul meu de caz. De afară se aude discuţia banală a unor tipi care repară nu-ştiu-ce la maşină...În minte încă mai am melodiile zilei de ieri...şi totul pare că a fost un film bun, un film care încă mai rulează în minţile noastre.
Proud to say: Absolventă CRP, Litere, promoţia 2010!

 P.S. Mai multe poze sunt pe Facebook :P

amintiri 2

Şi se apropie....se apropie cu paşi repezi...Ritmul este din ce în ce mai alert...Timp, timp, timp...parcă nu mai este timp..Pregătirile au început de ceva vreme...vineri, 4 iunie 2020, este "the day" - absolvirea. Tot nu realizez că au trecut trei ani...nu ştiu ce să aştept de la aceasta zi..emoţii, oameni dragi, profesori, părinţi, colegi, prieteni...şi probabil că lacrimile o să şteargă şi ultima urmă de fard de pe faţă...

Şi au trecut trei ani de facultate, acum mai sunt aproximativ două săptămâni până la "primul pas" al licenţei..

Acum trei ani o tânără de 19 ani trăia emoţiile bacului şi apoi pe cele ale admiterii. Doamne ce clad a fost la admitere - cod ruşu în Bucureşti. Au fost mulţi, gălăgie, nervi, o căderea de calciu, un examen de patru ore, căldură mare, atâtea figuri necunoscute, atâtea priviri pierdute, atâtea poveşti...

Şi aşa tânăra noastră a început primul an de facultate, a schimbat statutul de elevă cu cel de studentă. A făcut cunoştinţă cu viaţa la cămin. A stat primii doi în Regie. A pornit la drum cu un sac de aşteptări, iluzii, speranţe, dar după primele două săptămâni de stat în Bucureşti s-au dus pe apa sâmbetei. 

190 de colegi, noi prietenii, dorinţa de a cunoaşte, de a şti, de a experimenta. Seri pierdute, dar nu învăţând, ci cutreierând Regia în lung şi lat, descoperind oameni noi, poveşti diverse. Petreceri în cămin, sesiuni de filme şi poveşti de groază au făcut parte tot din primul an de facultate.

În anul doi, domnişoara studentă a devenit mai serioasă, un pic mai matură, s-a implicat în diferite proiecte,  a participat la Olimpiadele Comunicării, a făcut cunoştinţă cu sfera muncii. Regia parcă devenise gălagioasă, dar studenta de anul doi nu spunea "nu", prea des, la distracţie. A început să piardă nopţile învăţând sau lucrând la proiecte, a început să înveţe că "planurile de acasă nu se potrivesc mereu cu cele din târg".

În anul trei, studenta noastră,cu lacrimi în ochi şi-a luat "la revedere" de la Regie şi s-a mutat în Grozăveşti. A învăţat să-i placă aici, şi-a fortificat relaţiile de prietenie, a (re)descoperit oameni frumoşi de la care a învăţat  enorm şi cărora le datorează multe. 

Experienţa facultăţii a cam schimbat-o pe studenta noastră! A trecut prin multe întâmplări (plăcute şi neplăcute), are sute de fotografii, mii de amintiri...s-a înconjurat de oameni pe care îi apreciază, oameni alături de care a trecut prin multe, a învăţat să pună accent pe realţiile interumane, să aibă încredere, să aibă răbdare...s-a îndrăgostit în repetate rânduri, a învăţat să spună "nu" la seri pierdute aiurea şi să-i aprecieze pe cei din jurul ei...Ceea ce încă n-a învaţat, este să funcţioneze în parametrii normali în situaţiile de stres..şi încă mai are multe de învaţat studenta noastră...Câte nu s-au întâmplat în anii de facultate...

Acum studenta se pregăteşte de o absolvire, care speră să fie memorabilă, şi încearcă să-şi facă ordine în haosul din mintea ei...ordine în haos...să schiţeze povestea acestor trei ani...

Poveste

Se ştie că cei mici sunt recunoscuţi pentru întrebările lor directe sau indiscrete puse adulţilor. De multe ori nu ştim ce să răspundem sau cum să recaţionăm. 

Ieri, mi-am petrecut o mare parte din zi în compania unei puştoaice de 4 ani...Câtă energie poate să aibă un copil...am inventat jocuri, am spus poveşti, am bârfit, ne-am uitat la desene animate, am colorat, apoi a urmat o sesiune de întrebări legate de băieţi (ea întreba, eu trebuia să răspund), iar în final am decis să mergem la o plimbare. Afară adia un aer rece de seară şi nu ne-am îndepărtat prea mult...Puştoaica m-a dus într-un părculeţ aproape de casa ei unde atenţia îi fusese atrasă de jocurile altor copii. Eu m-am aşezat pe o bancă şi priveam impacientată ceasul...curând trebuia să plec. Ea a venit la mine, mi s-a urcat în braţe şi mi-a spus că mai vrea să-i spun o poveste, dar să fie una pe care n-a mai auzit-o. Simţeam cum imaginaţia îmi este pusă la grea încercare...şi apoi continuă: "Vreau să-mi spui povestea ta!"

M-am oprit, am privit-o lung, rugămintea ei m-a şocat. Ce vroia să audă un copil de patru ani? Ce ar fi trebuit să-i spun? Să-i povestesc copilăria mea, anii de şcoală sau anii de facultate? Am încercat să fabulez ceva şi să-i spun că nu există o poveste anume şi câte si mai câte, dar ea nu s-a lasat convinsă ...În lumea ei totul părea atât de simplu, atât de uşor..lucrurile trebuie să existe, să se întâmple...eu trebuia să am o poveste. Pe ea n-o interesa partea tristă a poveştii sau a lucrurilor, ci finalul fericit, n-o interesa contextul, ci acţiunea şi nu înţelegea ea de ce adulţii nu vor sa aibă o poveste. În lumea ei fiecare dintre noi era dator cu o poveste, fiecare era autorul unei poveşti personale pe care avea obligaţia s-o facă unică. Ploaia, care a început din senin, ne-a trimis rapid în casă...Ea era prea obosită pentru a mai continua, aşa că am decis s-o lăsăm pe altă dată..

Eu, conştientă că nu voi mai putea să lucrez nimic pentru licenţă (seară fiind), mi-am continuat escapadă în compania unor vechi prieteni. Schimbarea a fost prea bruscă...Discuţiile loveau alt plan, întrebările nu mai erau directe, simple, decshise, ci aluzive, poveştile nu mai erau inocente, iar jocurile nu mai erau copliăreşti....

"În lumea celor mari" inocenţa copilăriei nu-şi mai găseşte locul, lucrurile nu mai sunt la fel de simple. Aici există presiuni sociale, pretexte, contexte (sociale, culturale, psihologice etc.), există bariere, constrângeri sociale pe care cu greu le depăşim. Brusc, devenim constienţi de propria persoană şi de rolul social pe care îl jucăm. Şi adesea tocmai acest rol social ne împiedică să fim autori unei poveşti unice. Şi da, fiecare îşi scrie propria poveste, felul în care o face este diferit, dar cel mai adesea, autorul doar respecă anumite reguli, se încadrează în anumite tipare...şi dulcele gust al copilariei e uitat...De ce trebuie să încărcăm cu atât de multe conotaţii tot ce ni se întâmplă? De ce complicăm lucrurile simple?

P.S. Ea este puştoaica de patru ani şi o cheamă Maria..:P 

norii nu sunt albi...

Atunci când nimic nu mai are sens, când nu mai am idei şi mă lovesc în permanenţă de aceleaşi obstacole, mă refugiez în spatele aparatului foto, obiectivul aparatului îmi "oferă" o anume siguranţă. Nu caut pretexte, nu caut adevăruri, nu caut răspunsuri, ci sunt simple fotografi, simple ipostaze ale timpului, frânturi de...viaţă... 

Aşa arăta cerul, în după amiaza asta, de la ferastra camerei mele... 

Cine a spus că norii sunt albi? Cerul nu este mereu albastru şi norii nu sunt albi, vedem doar ceea ce suntem învăţaţi să vedem, ceea ce cultura/educaţia/anturajul ne învaţă, dar putem încerca să privim lucrurile diferit, dintr-o altă perspectivă...oare noutatea ne va bulversa? Ne va da peste cap întreg sistemul de percepţie? Asta depinde de fiecare dintre noi...suntem, oare, pregătiţi să încercăm?

După câteva minute....

Ciudate forme, culori...
Ciudate clipe, gânduri...

A bumpy road.../farewell...

1. Cursuri

2. Laptop

3. Bibliografie licenţă (devine dureros)

4. Cărţile pentru studiul de caz

5. Aparatul foto

6. Lentile de contact

7. Cămaşa roşie 

8. Uscătorul de păr

9. Balerinii albi

10. Blugii negri

Ultima sesiune din studenţie s-a încheiat. Încă nu realizez. În ultima vreme lucrurile s-au petrecut mult prea repede, timpul parcă nu mai are răbdare.  Ultima sesiune a fost un maraton, cearcănele s-au intalat confortabil pe faţa mea, din păcate mi-a reluat obiceiul nesănătos de a bea cafea, de multe ori răsăritul m-a prins cu nasul în cursuri sau în faţa laptopului şi acum s-a terminat...Ultimul examen a adus cu el şi un val de emoţii şi amintiri. Au urmat câteva zile frumoase...m-am deconectat de tot ce a însemnat facultate, examene, licenţă...

Acum e devreme, ziua de azi a început indecent de devreme (07:00 a.m.), iar eu sunt deja în tren. Ochii îmi sunt obosiţi, dar nu pot să dorm...Mintea încă zumzăie, încă mă joc cu propriile gânduri Aş mai putea adăuga la lista de mai sus: multă răbdare, câteva picături de ambiţie (există, dar mai am nevoie de un imbold), determinare, câteva zâmbete strânse din fotografi, amintiri frumoase, câteva persoane dragi şi ceva timp...dar în mod sigur valiza mea nu s-ar mai închide...Oricum am uitat destule lucruri...

După câteva zile faine de "resuscitare socială", mâine va începe "carantina licenţei"...Da, scriu postul  ăsta din tren, sunt pe drum spre casă...trei săptămâni în care mă voi deconecta de agitaţia Bucureştiului, de cenuşiul şi prăfuitul Bucureşti. Am un examen de pregătit (ce dramatic sună), un examen ce ar trebui să rezume cei trei ani de facultate, dar şi o lucrare de licenţă, care nu este gata, un studiu de caz care mă aşteaptă... Mai este fix o lună,  o lună care va trece fără a ţine cont de nimic..nu se anunţă vremuri senine, aşa că am nevoie de un loc "senin", am nevoie să merg ACASĂ!

Nu spun că nu voi pierde nopţile (e inevitabil), dar le voi pierde lucrând/învâţând. Nu spun că voi lucra în permanenţă (nici eu nu m-aş crede). Vor exista mai multe stagii: vor fi momente în care nu voi face absolut nimic, nu voi avea chef de nimic, apoi stresul va atinge cote maxime şi mă voi mobiliza rapid, va urma nevoia  de a mă desprinde de tot ce înseamnă licenţă şi să plec, să mă întorc în Bucureşti, vor urma discuţii interminabile la telefon ş.a.m.d.

Îi spun "la revedere" unui Bucureşti încă adormit, gri, măcinat de mii şi sute de griji, un Bucureşti ce nu-mi va simţi lipsa...Şi poate nici eu nu îi voi simţi lipsa, dar îmi vor lipsi oamenii dragi mie de aici...şi totuşi plec!

Ne vom revedea pe 4 iunie 2010( pentru ceremonia de absolvire) !  Poate puţin mai devreme..:)

Din seria furtunilor de (primă)vară

Şi plouă, plouă, plouă....

revoltă

Mama: Viaţa trebuie trăită cu bune şi rele, trebuie trăit fiecare minut oricât de groaznic ar fi şi oricât de mult te-ar afecta. Nu poţi să alegi ce să trăieşti şi ce nu, ce oameni să cunoşti, nu le poţi controla acţiunile, adesea nici pe tine nu te poţi controla" - acesta e sfatul primit de la mamă când odrasla ei a început să se plângă la telefon de zilele proaste pe care le-a avut.

Şi odrasla continuă:

Odrasla: (se alintă puţin): Am obosit, prea multe nopţi nedormite, sesiune...vorbeşte somnul, cred că fiica ta suferă de oboseală cronică..

Mama: Draga mea, la vârsta ta ar trebui să suferi din dragoste, nu de oboseală.

Odrasla (râzând): N-am timp acum, am licenţa pe cap..

Mama (resemnată): Tu şi lipsa ta de timp...ai timp pentru toate tâmpeniile: ai timp să alergi dimineaţa, să pierzi nopţile lucrând la diverse proiecte, ai timp de licenţă, de examene, de prieteni, de plimbări, filme şi câte şi mai câte şi tu tot n-ai timp..înveţi să-ţi faci timp! Ce mă fac eu cu tine?

Ordasla (râzând): O să mă tragi mereu de mânecă, ba chiar o sa mă cerţi...ca acum... 

Mama (resemnată): Eşti tânără, eşti încă copil...

În sinea ei, odrasla este un copil, un copil care trebuie să se alinte ocazional...Un copil care încă învaţă să-şi facă timp pentru lucrurile importante din viaţă. Şi am simţit revoltă, revoltă faţă de acest copil pe care îl port în mine, care încă mă defineşte, un copil care se lasă prins de nebunia cotidianului.

Ajungem să nu mai avem timp de noi, uităm de ceea ce simţim şi ne lăsăm pradă vârtejului grijilor cotidiene, uităm să trăim, uităm de cei de lângă noi şi ne transformăm în nişte fiinţe egoiste mânate de interese şi ţeluri mărunte. Uităm de propiile valori şi principii. Nu ştim ce vrem şi încontro ne îndreptăm. Devenim dependeţi de obiecte şi mai puţin de persoane, viaţa noastră este condiţionată de prezenţa lor (a obiectelor, a gadget-urilor). Revolta a început când am plâns în faţa laptopului pentru că s-a închis fără niciun avertisment. Am stat jumătate de oră în faţa lui să se deschidă, am încercat multe, ba chiar am m-am rugat de el să se deschidă, să nu mă lase baltă acum...acum când proiectul meu era la jumătate, când toată licenţa mea era acolo, toată munca mea era în spatele acelui ecran negru..Am plâns de nervi, mă simţeam legată de mâini şi picioare..Cum am ajuns să depindem de nişte obiecte? De ce am ajuns să depindem atât de mult de ele?

Timpul trece la fel pentru fiecare de noi, dar felul în care ne raportăm noi la timp este diferit. Ştiu că există un timp pentru a munci, pentru a te odihni, pentru a mânca, pentru a plânge, pentru a urî, pentru a spera, pentru a visa, pentru a crede, pentru a simţi, pentru a minţi, pentru a înşela ca apoi să cerem iertare. Mai este timp pentru a sta cu cei dragi, pentru a ierta, pentru a petrece, pentru a te plimba, pentru a sta tu cu tine, pentru a iubi.. Atât de mult timp şi, totuşi, încă învăţăm/încercăm să ne facem timp..pentru ceea ce contează...