ULTIMUL

Promit că e ultimul...

Acum e linişte, pare linişte, oboseala încă se simte, cearcănele sunt mai vii ca niciodată...mă trezesc dimineaţa speriată că am dormit prea mult. Îmi fac mustrări de constiinţă că nu am auzit telefonul şi încerc să-mi reamintesc, în gând, ce am de făcut, dar apoi realizez....S-A TERMINAT..azi nu ai nimic de învăţat, nu ai de scris la studiul de caz, nu ai de analizat fotografii...Dar, azi trebuie să faci ceva, trebuie să scrii o concluzie. 

De două zile s-a terminat nebunia licenţei..S-a terminat "carantina"...acum o lună de zile nu mă luam în serios când spuneam cuvântul ăsta..dar chiar a fost carantina...nu am ştiut de mine..cei din jurul meu spuneau că sunt absurdă. De ce să învăţ atât? Cum să scriu atât? La licenţă se iau note mari uşor...Nu e chiar aşa, facultatea noastră este "specială". Examenul scris a fost groaznic, susţinerea orală a fost plină de emoţii, dar a fost...bine...a trecut cu bine...Zilele trecute mă gândeam la motivele care m-au făcut să dau la facultatea asta şi la cât de frumoşi au fost anii facultăţii. Şi este trist să vezi cum toate acele argumente sunt demontate unul câte unul, şi mai trist este să vezi că lucrul ăsta se întâmplă în doar câteva zile. Se naşte o nouă dezamagire...Încerci, apoi, să te legi puţini oamenii frumoşi rămaşi acolo, de tot ce-ai învăţat de la ei (şi nu numai), de prieteniile care s-au format şi pleci mai departe cu un gust amar şi cu încă un set de amintiri... 

Ieri, mi-am adus aminte de o discuţie de acum câteva luni (cred că era prin martie sau aprilie). Atunci am fost întrebată: "Ce faci vara asta?". Eram şocată şi am răspuns: "Îmi dau licenţa!!!", apoi mi s-a replicat ironic: "Ştii, există viaţă şi dupa licenţă..."Atunci mi se părea că nu voi trece de acest prag, luna iunie era foarte departe.Totul părea proiectat într-un viitoar îndepărtat. Acum realizez (după ce totul a trecut) că sunt precum un copil care învaţă să meargă. Eu învăţ "să merg" din nou, să păşesc cu mare grijă pentru a nu-mi pierde echilibrul...şi parcă toate simţurile sunt amorţite...încerc să ocolesc potecile întortocheate, să nu trasez scheme complicate...

E ciudat cum un examen, de care, mai târziu îmi voi aminti zâmbind poate să facă "un dezastru" atât de mare, poate să afecteze atât de mult...

Dar am promis! E ultimul, ultimul post despre ceea ce a însemnat licenţă, nervi, sesiune, stres...