Sunt multe zile din viaţa noastră care trec fără să spună ceva, fără a aduce ceva memorabil cu ele, fără să ne aducem aminte de ele. Sunt săptămâni despre care spunem că au trecut în grabă, fără ceva special. Dar sunt şi zile care au ceva aparte, acele zile de care mereu îţi vei aminti, care ne stârnesc sentimente, emoţii, amestecuri inedite. Sunt acele poveşti care încep cam aşa "Era într-o joi, atunci când..." sau "Ştiam eu că ziua de marţi avea să-mi aducă ceva bun...". Cam asta mi s-a întâmplat şi mie. Lunea trecută, am vizitat un loc pe care l-am văzut de atât de multe ori, dar a fost prima dată când i-am remarcat frumuseţea.
Un loc unde guvernau două culori: albastrul senin al cerului şi verdele câmpului, iar singur zgomot care împânzea locul era cel al păsărilor. Un loc ferit de forfota oraşului, de zumzetul maşinilor, de clădiri masive şi de gălagia grijilor cotidiene. Din când în când, îţi apărea în cale câteva căprioare, care se opreau din drumul lor, te priveau curios şi-şi vedeau de traseul lor sau vreo doi iepuri se hotărau să-ţi ţină companie, dar se certau pe un petec de iarbă, iar un sentiment plăcut de linişte acumpania întreg peisajul.
Puteam spune orice, puteam gândi orice...nimic şi totul conta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu