Iubesc acele începuturi liniştite, senine când totul se află sub bagheta liniştii. Iubesc astfel de începuturi aşa cum iubesc primele clipe de dimineaţă, chiar înainte de răsăritul, când noaptea şi ziua se îngână, iar soarele trimite primele raze roşiatice. Un geam este deschis, se simte o aidere plăcută de vânt, se aude foşnetul copacilor din spatele blocului, un miorlăit somnoros de pisică, un cântec de pasăre matinal. E linişte, câteva maşini umblă bezmetic pe străzi...toţi dorm. Sunt câteva momente de transparenţă, de frumuseţe tăcută când poţi observa cum totul în jurul tău prinde viaţă. E un sentiment ciudat de putere, de linişte, de complicitate la ceva ascuns. E ca atunci când eşti stăpânul unui secret, un secret ştiut de tine, dar şi mulţi alţii dinaintea ta.
Dar treptat lumea se trezeşte şi realizezi că totul se schimbă, totul intră pe un făgaş normal, fiecare intră în ritmul agitat al cotidianului, în vârtejul grijilor. Sutele de gânduri adormite încep să se trezească şi să-şi fac loc printre momentele mele de linişte. Schiţez un zâmbet, privesc pe geam şi mă ancorez în ziua pe care o am în faţă.
Aceste zile sunt rare, deoarece ziua mea începe după răsăritul soarelui. Cumva păstrez acest sentiment şi îmi croiesc drum prin jocul cotidianului. Iubesc începuturile zilelor calde de vară, iubesc începuturile promiţătoare, iubesc ciudatul amestec între agitaţie şi linişte, între noapte şi zi, între obişnuit şi neobişnuit....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu