Simţeam un fior rece în tot corpul...mă tot uitam în jurul meu şi mă simţeam legată de mâini şi de picoare, vroiam să ţip, să rup totul, să fug şi totuşi stăteam acolo...priveam atentă în jurul meu, eram paralizată. Vântul era tot mai rece, simţeam cu picioarele încep să se mişte, dar mergeau în direcţia greşită...eram captivă în propriul meu corp. Mă tot uitam la clădirea din faţa mea şi încercam să înţeleg, să mă înţeleg..Era frig şi eu nu-l simţeam, vroiam să ţip şi nu puteam, vroiam să fug şi mă opream şi vântul ala tot îmi sufla în ceafă. Ce fac? Am nevoie de ajutor? Ar trebui să-mi fie teama şi nu îmi e. Ce simt e greu de definit, ştiu doar că e confuz...şi apoi văd peretele alb din faţa mea, devin brusc stăpână pe propiul corp, iar în mine mi se conturează noua zi ce pare să înceapă. Ce vis ciudat...
Dar de câte ori nu mergem în direcţia greşită, de câte ori nu ne cenzurăm reacţiile, ideile, sentimentele, deciziile? De câte ori teama nu ne paralizeză? De câte ori nu ne dorim să ne înţelegem pe noi înşine, să facem ordine în deciziile şi găndurile noastre?
Cumva ne trezim din vis, cumva scuturăm teama care ne paralizează, cumva acţionăm şi cumva ne îndreptăm spre noua zi pe care o avem în faţă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu