duminică, 9 mai 2010

revoltă



Mama: Viaţa trebuie trăită cu bune şi rele, trebuie trăit fiecare minut oricât de groaznic ar fi şi oricât de mult te-ar afecta. Nu poţi să alegi ce să trăieşti şi ce nu, ce oameni să cunoşti, nu le poţi controla acţiunile, adesea nici pe tine nu te poţi controla" - acesta e sfatul primit de la mamă când odrasla ei a început să se plângă la telefon de zilele proaste pe care le-a avut.
Şi odrasla continuă:
Odrasla: (se alintă puţin): Am obosit, prea multe nopţi nedormite, sesiune...vorbeşte somnul, cred că fiica ta suferă de oboseală cronică..
Mama: Draga mea, la vârsta ta ar trebui să suferi din dragoste, nu de oboseală.
Odrasla (râzând): N-am timp acum, am licenţa pe cap..
Mama (resemnată): Tu şi lipsa ta de timp...ai timp pentru toate tâmpeniile: ai timp să alergi dimineaţa, să pierzi nopţile lucrând la diverse proiecte, ai timp de licenţă, de examene, de prieteni, de plimbări, filme şi câte şi mai câte şi tu tot n-ai timp..înveţi să-ţi faci timp! Ce mă fac eu cu tine?
Ordasla (râzând): O să mă tragi mereu de mânecă, ba chiar o sa mă cerţi...ca acum... 
Mama (resemnată): Eşti tânără, eşti încă copil...

În sinea ei, odrasla este un copil, un copil care trebuie să se alinte ocazional...Un copil care încă învaţă să-şi facă timp pentru lucrurile importante din viaţă. Şi am simţit revoltă, revoltă faţă de acest copil pe care îl port în mine, care încă mă defineşte, un copil care se lasă prins de nebunia cotidianului.
Ajungem să nu mai avem timp de noi, uităm de ceea ce simţim şi ne lăsăm pradă vârtejului grijilor cotidiene, uităm să trăim, uităm de cei de lângă noi şi ne transformăm în nişte fiinţe egoiste mânate de interese şi ţeluri mărunte. Uităm de propiile valori şi principii. Nu ştim ce vrem şi încontro ne îndreptăm. Devenim dependeţi de obiecte şi mai puţin de persoane, viaţa noastră este condiţionată de prezenţa lor (a obiectelor, a gadget-urilor). Revolta a început când am plâns în faţa laptopului pentru că s-a închis fără niciun avertisment. Am stat jumătate de oră în faţa lui să se deschidă, am încercat multe, ba chiar am m-am rugat de el să se deschidă, să nu mă lase baltă acum...acum când proiectul meu era la jumătate, când toată licenţa mea era acolo, toată munca mea era în spatele acelui ecran negru..Am plâns de nervi, mă simţeam legată de mâini şi picioare..Cum am ajuns să depindem de nişte obiecte? De ce am ajuns să depindem atât de mult de ele?
Timpul trece la fel pentru fiecare de noi, dar felul în care ne raportăm noi la timp este diferit. Ştiu că există un timp pentru a munci, pentru a te odihni, pentru a mânca, pentru a plânge, pentru a urî, pentru a spera, pentru a visa, pentru a crede, pentru a simţi, pentru a minţi, pentru a înşela ca apoi să cerem iertare. Mai este timp pentru a sta cu cei dragi, pentru a ierta, pentru a petrece, pentru a te plimba, pentru a sta tu cu tine, pentru a iubi.. Atât de mult timp şi, totuşi, încă învăţăm/încercăm să ne facem timp..pentru ceea ce contează...




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu