Noi doi...

M-am trezit greu ieri dimineață...brusc am simțit nevoia să contramandez totul, să  rămân în pat, în lumea mea, dar el era acolo. Știa că mintea mea e în altă parte, că alte gânduri mă frământă. I-am mai aruncat o privire și în jumătate de ora eram gata de plecare. Mi-am promis de mult ziua asta...

Am plecat împreună, hoinărind fără țintă. Nu știam ce ne va aduce ziua asta, eram doar eu și el într-o dimineață caldă de aprilie. El a avut răbdare cu mine, a văzut Bucureștiul prin ochii mei. Am mers pe străzi aglomerate de zgomote și oameni ca apoi să ajungem pe străduțe înguste, măcinate de timp și griji. Am întâlnit oameni agitați care nu priveau în jurul lor, care se grăbeau fără a avea o țintă, alții erau la plimbare ca și noi, mai erau cupluri tinere de îndrăgostiți ce nu ieșeau din lumea lor. Auzeam frânturi de discuție pe care le completam în gând sau îmi imaginam cum au pornit. Le-am furat câteva secunde din viața lor.

În mod ciudat, orașul mi s-a părut liniștit, mai puțin aglomerat,mai puțin prăfuit, mai puțin măcinat de forfota cotidiană, poate pentru că eram cu el..Multe priviri s-au întors după noi, de fapt după el.. Am văzut aceleași locuri, dar noi chipuri, alte vitrine, alte priviri...

Ne-am întors după câteva ore, eu mulțumită că am reușit să fac ce mi-am propus, el cu bateriile descărcate.

Nu realizez cum trece timpul când sunt cu el, cu aparatul meu de fotografiat. Așa mi-am început ziua: doar eu cu aparatul de gât prin București... Da, știu, sufăr de animism!

Vineri...

„Am zis tuturor celor care se torturează cu gânduri: gândește-te la viața ta care continuă minut cu minut; fiecare minut vine după altul; este deci posibil să traiești așa cum trăiești, pentru că tu trăiești...Totul se schimba, totul trece.” Alain, Propos sur le bonheur.

„Când faci ceva, trebuie s-o faci cu seriozitate, dar pe tine însuți nu trebuie să te iei în serios.” Margot Fonteyn.

„Trebuie să vedem nu numai ceea ce spune fiecare, dar încă mai mult, ce gândește fiecare și chiar și motivul fiecăruia de a gândi  ceea ce gândește.” Cicero.

„Femeia trăiește, totuși, într-o perpetuă confuzie, pentru că trăiește într-o autodisimulare. O fată de 15 ani, în general, are mai multe secrete decât un bărbat bătrân și o femeie de 30 de ani are mai multe mistere decât un șef de stat.” Jose Ortega y Gasset

„Bărbații, în majoritatea lor, se îndrăgostesc cu ochii lor, femeiile cu urechile lor. Cuvintele pe care le spune un bărbat unei femei îi câștigă inima mai adesea decât felul în care arată el.” Leonard Shlain.

Melancolie?

Acum o luna puteam sa vorbesc despre melancolie. Eram melancolica la gandul ca se termina facultatea, ca urmeaza noi si noi etape. Dar saptamana asta am realizat ca melacolia a disparut si treptat si-au facut loc nervii si agitatia sesiunii. Fiind ultimul an, sesiunea de (prima)vara incepe mai repede, adica pe 24 aprilie. Acum suntem in ceea ce se numeste presesiune. Au inceput sa se stranga muuuulte proiecte, licenta si calendarul examenelor se umple treptat. Cearcanele au revenit, orele de somn sunt din ce in ce mai putine, fuga dupa cursuri si materiale a inceput, dar si fuga dupa un strop de liniste, jumatate de ora pe care s-o petreci cu cineva drag sau pur si simplu s-o dormi sau sa faci total altceva decat proiecte/licenta/sesiune.

Dar trei ani de facultate au insemnat mult mai mult decat sesiune. Au insemnat visuri, dorinte, realizari, compromisuri, prieteni, certuri, despartiri, nopti albe. In primul an, in calitatea de studenta la Comunicare si Relatii Publice, am venit cu sute de asteptari, cu mii de scenarii, care acum nu mai inseamna nimic pentru ca "socotelile de acasa nu se potrivesc cu cele din targ". Am invatat mai tarziu ca trebuie sa las loc neprevazutului, imprevizibilului. Mi-a rezervat multe surprize facultatea (placute si neplacute). Pornind de la cursuri, profesori pana la colegi. Daca mi-ar fi spus cineva acum trei ani ca voi participa la Olimpiadele Comunicarii si echipa mea va castiga, as fi zis ca are probleme.

Sau daca cineva mi-ar fi spus ca o sa invat despre babilonieni si multe alte civilizatii vechi as fi zis "la ce-mi trebuie mie asta?" (inca incerc sa-mi dau seama :P). In schimb am invatat o istorie a comunicarii, teorii ale comunicarii. Am invatat depre importanta comunicarii nonverbale si a emotiilor in viata noastra. Cuvintele nu reprezinta tot. Adesea sunt mincinoase, oamenii spun lucruri pe care nu le simt, asta datorita transei urbane in care am intrat cu toti. Facem lucrurile mecanic si uitam de cei din jurul nostru, uitam de ceea ce simtim. Dar gesturile, privirea tradeaza emotiile, tradeaza intentiile noastre. Un gest, oricat de mic, valoreaza mai mult decat o mie de cuvinte. O privire genereaza mii de sensuri. Ochii sunt "cei care dau tonul". Comunicam cu fiecare parte a corpului nostru. 
"Bine nu poti vedea decat cu sufletul, ceea ce este esential este invizibil pentru ochi"- Antoine de Saint-Exupery.

P.S. Cam asa arata camera de camin in sesiune/presesiune.

Data: 9 aprilie 2010, ora 03:10, a.m. - adica azi, pe la vreo 3 dimineata :D.

 

Primavara in Grozavesti...

  

 

  

 

  

Un sentiment ciudat...

In seara asta, fiind a doua zi de Paste, mi-am propus sa profit de putinul timp liber pe care il mai am. Am facut marea greseala de a descarca cateva poze. De aici a pornit totul, stau de ceva vreme si hoinaresc prin fotografi, vechi si noi. Revad chipuri cunoscute, momente placute sau nu...E inca un semnal de alarma ca timpul trece. Dar cum sa stea pe loc? Cand eram mica, traiam cu impresia ca vom avea ocazia sa retraim anumite clipe, ca vom ajunge la o varsta cand vom lua din nou totul de la capat si nu vom imbatrani asa usor. Aveam doar 4 ani...cata naivitate!

Ce sentiment ciudat iti dau fotografiile! Sunt niste franturi din viata noastra, mi se pare ciudat sa ma uit la niste poze facute ieri si sa realizez ca a trecut doar o zi. Parca azi lucrurile apar intr-o alta lumina, nu s-a schimbat nimic si parca totul e altfel. Ma uit la poze de acum cateva luni sau saptamani si am impresia ca au trecut ani. Fotografia iti arata ceea ce nu vezi pe moment, e un martor tacut...

Am mai scris intr-un post mai vechi despre fotografie si despre felul in care se vede realitatea prin lentila aparatului foto. N-am scris atunci despre sentimentul care il are cel fotografiaza. M-am simtit mereu atrasa de lumea aceasta, a fost si este o pasiune, mai mult sau mai putin explorata, dar pana acum cateva zile nu m-am gandit ce as simti daca cineva s-ar folosi de fotografiile mele fara acordul meu. Un sentiment ciudat de revolta m-a incercat cand mi-am recunoscut pozele folosite de altcineva ca fiind opera proprie.

Intrebare: " De ce ai folosit fotografiile ca fiind ale tale?"

Raspuns: " Tu mi le-ai dat. Nu mi-ai spus ca nu am voie sa le folosesc."

Touche!E un sentiment ciudat de egoism si revolta, ca atunci cand cineva iti umbla prin lucruri fara a cere voie, te simti usor atacat si realizezi ca nu ai cum sa te apari...sunt doar niste fotografii,nu? Atunci, de ce acest sentiment ciudat?